Una despre futilitatea aplicării pe un post în România

Crack-that-MoldBun, se ia o firmă: mare, mică, mijlocie…după preferințe și disponibilitate. Într-o oarecare măsură se vizitează site-ul, unde, atenție, avem arhicunoscutul si ubiquitarul tab de „Cariere” (a.k.a „Angajăm”/”Lucrează cu noi” etc).
Prin simplul fapt al construcției pieței de afaceri din România, candidatul X, cu ceva-ceva experiență și ceva-ceva pregătire profesională, fie didactico-pedagogică sau empirică,își va lansa CV-ul cu viteza unei bășini de struț direct în nimicnicie sperând mai ceva ca amorezatele curtezane că cineva îl va băgă pe el și în seamă (nu doar în seama mă-sii) și va face un ban cinstit pentru a-și târșâi mârșav crucea obligatorie.
Aici intervine factorul „ați vrut democrație, ia d-aici cu Deminternul!”. Mai exact, candidatul X nu va avea vreo șansă în a fi măcar considerat deoarece nepotul angajatorului Y, băiat cu disperată nevoie de iPhone 16534 va executa o mișcare de revoluție cu numitul organ limbuță (diminutival, casă moară fetili) în direcția și pe traiectul sfincterului anal al angajatorului Y în timp ce execută manevra de „Rusty Trombone” cu o învărtoșeală pătimașă până ce, înduioșat până la ejaculare emoțională, angajatorul îi va oferi cu mărinimie și o promisiune de ore târzii pe sub birouri, respectivul post.
Nepotism este puțin spus iar cum foamea împinge la pierderi semnificative de moral și moravuri sub formă de lacerații asupra integrității umane, nu ne rămâne decât să ne luăm tălpășița către plaiuri  mai însorite (The Shire).

Morala: printre miile de morgane mere Discordiene și copile ale Moirei care sodomizează țara și poporul ăsta în supunere către deznaționalizare, deziluzionare și desensibilizare către orice simț al datoriei către scopuri de mântuire este imposibilitate de a-ți proclama independent valoarea (dacă ești tuciuriu , cu mustăți și duhnești a șaorma dintr-un Mercedes SL600 nu se pune, aia e altă valoare) și abilitățile cultivate aproape subteran.
Economie locală nu susținem ci cumpărăm merele și pepenii turcilor, tratați cu X45 și hormonizați din greu, mastodonți metalici putrezesc în lenea politicienilor îngrășați de felațiile vremelnice ale poporenilor și acutul sentiment bășit de nepăsare infatuată dar cumpărați iPhone 5 și sugeți un Starbucks ca să întrețineți aparenta proclamație a consumatorului modern căci avem nevoie de „branding” și identitate. Ferească Cel de Sus să vă diferențiați după cât de greu gem bibliotecile rafutirlor de cărțile care v-au ținut conștiința trează și v-au dat palme peste ignoranța născută din sudoarea părinților.
Faceți învârteli cu telefoane (telefoanyie?!) și mereți să lucrați la Mega Image și Kaufland, hrăniți-vă copiii cu lapte praf căci v-a secat nicotina cu Sr-90 și gemeți fericiți când vi s-o-nchide capacul deaspura capului…

Advertisements

S-a scumpit kilu de neuroni…

Piețele de desfacere sunt ocupate cu incultură. Ieftină ca braga, repde și bună.
Sunt nenumărați bieți sclavi care trudesc de dimineața până seara în locuri gen biblioteci, săli de lectură, ateliere, camere obscure, aule și scene…
Într-o atmosferă plină de cărți, se chinuie aduși de spate, triști și nerfericiți datorită stigmei inteligenței să își cultive mai departe ogorul mental. Însămânțează mereu cuvinte, stropesc cu lacrimi și sânge și își încălzesc cu inimile recolta de neuroni nemodificată genetic.
Plâng bieții oameni și cântă precum cei amputați în sclavie:

„Plâng mereu neuronii, plânge materia cenușie
Căci seminția lor măiastră se stinge…
Plâng oamenii, sufletele dând pe dinafară
Mulți neuroni au fost puțini rămaseră.
În glia cârlionțată
Plantăm neuroni cu mâinile legate
De frică, de prostie, de moarte”

 

Neuronii sunt firavi din fire. Trebuie pliviți cu grijă, ca nu cumva cu buruienile să scoți și gândurile frumoase. Un neuron nu poate supraviețui fără căldură, gânduri frumoase și muzică. Neuronii sunt mari melomani. Îi încearcă un sentiment de dulceață interioară dacă le dai muzica de bună calitate. Se ofilesc altfel.
Le place să își înfigă dendritele adânc în vise și năzuințe imaginare, se hrănesc cu seva pasiunii arzătoare și înfloresc sub Sol mentalis invictus.
Cei mai norocoși dintre oameni au păduri întregi de neuroni, amplasți filotic între circumvoluționi, interconectați ritmic și aleator, mustind de idei care abia așteaptă să dea în pârg. Unele apar precum florile de cireș de mai, altele se ițesc timide și au nevoie de ani să fructifice: dulce și nutritiv, recompensa fiind pe măsura grijii grădinarului mental.
O adevărată artă, grădinăritul mental. Un fel de Zen dar în loc de Bonsai, linii și pietricele, sculptăm abstracțiuni ale unor idealuri cu aripi de fluturi și timp discret.
N-am înțeles mult timp de ce oamenii nu plantează direct idei și apoi să aștepte rezultate, un fel de copac cu bani gata să crească la cel mai mic imbold. Apoi am realizat că piața ideilor e suprasaturată de falsuri și reciclări, clișee și deghizări fantomatice ale unor umbre de năzuințe către gratificare imediată și acceptare într-o lume în care „grădinarii de vise” sunt tratați precum scursurile.
E o meserie înjositoare, să fii grădinar. Te murdărești în genunchi de umilință, coatele îți sunt tocite de bănci și birouri, fața arsă de soarele care îți generază o sete continuă, o insațietate auto-regenerativă căci dacă vei căuta s-o strângi, se va întinde până când îți revers-deșertifică întreg ținutul cerebral. Pribegind alene printre colinele ce abia așteaptă să îți înfigi plugul în brazdă, începi să te simți uimitor de solitar dar liber. Liber să edifici, să te așezi unde vrei și să te plimbi fără țintă. E Țara Minunilor și a Tuturor Posibilităților. Nu e democrată, nici socialistă, nu e nicicum. Nu e, de fapt.
Ultimele tehnologii vorbesc de transfer de neuroni precum plantarea de puieți. Speranță pentru cei adânciți în întuneric. Sunt atâția și atâția care ar vrea să devină grădinari de celule gliale, măcar, dar nimeni nu mai dă doi bani pe grădinarii de vise. Cum ar fi o lume în care tot ce își dorește fiecare este progresul neîntrerupt, neobosit și mereu cutezător. Total liber în a încerca în orice domeniu i se pare adecvat. În cât timp am călători între stele? Cât ne-am prelungi viața? Și-ar mai plânge mamele copiii răpiţi de cancer? Dar mamele care își îngroapă lacrimile și propriile suflete alături de fiii căzuți în războaie? Ar mai exista asemenea mame? Dar asemenea fii?
Posibilitățile cultivatorilor de neuroni sunt nelimitate. Dar nu mai au piețe de desfacere. Sunt ocupate cu incultură. Ieftină ca braga, repede și bună. Iar s-a scumpit kilul de neuroni…

Articol publicat și în Revista Manifest, Nr. 16, Februarie 2013:
http://www.revistamanifest.eu/2013/02/s-a-scumpit-kilu-de-neuroni/

If you could turn back time…

“He cannot say he understood all of this. Possibly he’s more confused now than ever. But all these moments he’s contemplated — something has occurred. The moments feel substantial in his mind, like stones. Kneeling, reaching down toward the closest one, running his hand across it, he finds it smooth, and slightly cold. He tests the stone’s weight; he finds he can lift it, and the others too. He can fit them together to create a foundation, and embankment, a castle. To build a castle of appropriate size, he will need a great many stones. But what he’s got, now, feels like an acceptable start.”

Causality –  the law that governs over ethics and instates what we call moral principles, for it is not in the power of one’s actions but in their effects that we place our trust (or the lack of thereof) and judgment, gratifying or  dismissing said person.It’s quite simple: You threw a stone in the pond, prepare to welcome the ripples.
But what if you meant for the stone to be thrown further away? Or with more momentum? Or what if you prefer not to have thrown the stone at all? It has been said so many times that pondering over your actions and their effects, taking in account that every little thing you do or say might have rather unpleasant results in the future, is a virtue and one who may tread through life as a guilt-free person is either unscrupulous or a very kind man.

But, can kindness or honesty or even the morality of a person be measured by how carefully (or not) they ponder upon the results of their desires and their expression? What would happen if causality were taken away and we could bend time to our own liking?

“What if our world worked differently? Suppose we could tell her: ‘I didn’t mean what I just said,’ and she would say: ‘It’s okay, I understand,’ and she would not turn away, and life would really proceed as though we had never said that thing? We could remove the damage but still be wiser for the experience.”

Of course, one might play upon such a power so that the consequences would be evaded easily and the only thing that could stop them from being evil is…being good? In an ideal model, people would use such a gift to prevent hurting each other and restore a state of universal peace. But that is why we call such a thing an Utopia.

Going back to my initial premise, it is causality that instates most of the human moral principles: you shall not kill, you shall not steal, you shall not lie…and the list goes on; for you see, what people fear most is betrayal and falsity, although they practice it unknowingly day after day and only condemn it when the effects turn out to be catastrophic.  In order to use it to the greater good, one would require two things: a nearly-perfect understanding of how their actions would influence the future and a certain amount of love, caring enough for that event, or that person and this without any hind purposes; for the greater good and that alone. To ensure things unfold properly and in favor of the other, you must know that person to a degree where you can be sure you can fulfill his or her desire in a satisfactory way and, at the same time, ensure your initial purpose remains unchanged.
What happens is we are constrained by our causality-driven lives, the unpardonable look in another’s eye when a mistake has been committed, and, as many spiritual teachings tried to convince us from ancient times, so quick to judge, point at, frown and alter our states and presence in the face of what we consider betrayal.

Isaac Newton once said that “…a discovery is not good or bad. Good or bad is the way people use this discovery”; in consequence, we can extrapolate and use this when referring to how others perceive the ripples, the echoes of our doings: to some it may matter to a little extent while to others it may bring about the end of a world. So, adding to the complexity of the equation, here is relativity. People cannot be divided into two separate camps, good and bad let alone expect them to simply stay in of them; we change with time, with interactions, with hopes, dreams and yearnings, and only an ignorant would draw the world in such a radical matter of  the two shades and them only, when the Universe around us is actually formed of so many shades of gray which multiply by the various ways each and every one of us perceive them.

Open your mind, and you will find, you’re just as evil…as evil as I !

Perhaps it may seem pessimistic if I am to assume people are, by default, evil.  But I can assure you, if you were to take causality away, most people would turn out bad rather than good because it lies within our nature.
Looking around at all we touch, we, as a race, as an entire global population, we could easily compare ourselves to viruses: infiltrate, consume, reproduce and move on. Our very home is dying, yet we keep living our life cycles without a single care to what may happen afterwards, our fellow beings are suffering, yet we move on and bug ourselves with “important matters” as a stage name for our ignorance. What I am trying to say is, even though we are injected with doctrines built upon empirical proof and countless experiments the ages have taught us, we tend to become axiomatic and take these for granted as “laws” or “don’t-s”  and never ask ourselves why is an act punishable or forbidden. If the only thing that keeps you from killing another human is religion/the fear of prison(or any kind of legal punishment)/”mommy said it’s wrong”, then I have very bad news for you…
What we must do, is choose. And once you go beyond the fear of choice and the chain of responsibility that derives from there, you will realize it’s much easier to go the extra mile and do good, rather than being an ignorant and let things slip by. This path won’t necessarily bring you all the happiness in the world and, according to your religious beliefs may, or may not grant you entrance to some superior state of mind/spirit, but it will surely make you feel better as a human.

So, how can we speak of kindness and forgiveness?
Here was the entire point of this small article, that we must understand that we cannot guide ourselves by causality and LIVE, live as human beings with a conscience, as spiritual beings with the power to discern what should and shouldn’t be done.Now, being imperfect and relative as we are, one shouldn’t imagine this as an absolute concept and force their will upon everything else (another common mistake we learn from our parents: “because I said so!”). Imagine the possibilities of a disrupted time line and the next time you want to tell someone something, take another second and analyze the ramifications of  your every word, your tone, your intentions and their way of being interpreted by the other…with time, you’ll become more and more skilled at this and the people around you will start feeling happier and content to have you in their lives.
Likewise, should you have wronged someone (much as I have, when I felt inspired to write this down), take a little time and go beyond the “whose fault is it” and realize it doesn’t matter and that life is too short for such trivial things. Imagine all the possible things you might want to say, in all kind of forms and only choose those whose actions you’d want to undo less should they happen.

So, I’m taking my stones and I will start building more bridges and less walls, alongside a more carefully planned out register of values that are not only “just because” but explained, detailed and analyzed so that I would never have to stop and ask myself if I’m a good or bad person.

Spargerea şampaniei de carena vasului…

După deliberări intense alături de Dl.Creier,am hotărât să îmi fac şi eu fotoblog.

Uite-aşa,ca toată lumea are şi locurile unde îmi publicam (şi probabil încă o să imi public lucrările)erau micuţe bucăţele de site-uri (vezi deviantArt,Flickr şi mai ştiu eu ce) care nu îmi garantau expunerea necesară.

Blogul o să-l împart,să crească şî să inflorească,în speranţa că voi reuşi să ating pe cineva cu micuţele mele crâmpeie de realitate şi nu numai.

Curând o să încarc şi seria de imagini la care lucrez de ceva vreme şi al cărei progres a fost diminuat de diferite impedimente mai mult sau mai puţin previzibile.

Până mai tarziu,have a nice day şi obişnuiţi-vă cu exprimări bilingve of this kind. 🙂