Her Sad Story (1/365)

And with this, I shall start my 365 challenge.
This is an image I shot during the making of a short movie (whose title is still unrevealed due to the movie being still in pre-production)
Hanging around on the set sure is fun and you can definitely snap some interesting things, from emotions to simple amazing and funny stills.
What’s so special about it? Other than it was a completely lucky shot and filled with emotion? Being shot on a 40-year old lens, full manual with no meter data whatsoever.
So…here it goes. My first post on the 365 challenge. I don’t have anything set in stone, I jsut want to redefine my style and work more on my photography since I feel I kinda’ neglected it lately.
Are any of you doing the 365 Challenge? Let me know!  🙂

For the moon clad in darkness…

Nu-mi este cu puțină greutate încercarea infimă de a îmi respira amintirile pentru a aduce acea întâlnire cu Luna la viață.
Catadioptric creier să fi avut și răsfrântele raze s-ar fi deșertat serafic printre stelele aninate lângă girurile-mi seci și nepătruns de nemișcate.
Eminescu n-a văzut Luna decât de prea puține ori, și-a cântat-o slugarnic și silabisit. A mușcat și nu a înțeles nimic. A rămas cu gustul trecător și risipit susurător printre dinții strânși în ciudă și admirație.
Poetii  au cântat Luna, când ochiul se deschidea verde de Laudanum iar sufletele încapsulate de maci horeau prin câmpii cenușii și searbede de nemișcare. Și eu am văzut pentru prima dată, Luna.
—
– Euclid ar fi înțeles ipotenuza monocatenară. Ar fi înțeles și Luna…
– Sisific suspină paloarea nopții din ochii întorși către sine. (Își atinge involuntar tâmpla)
– Ți-i dragă?
– Mi-i…
– M-am reflectat în ea. A întins o mână făcut din neant… Și m-a împroșcat cu nebuloase și supraaglomerări  pastelate ale unui Univers incert. Tocmai pe mine, cel care am suflat în foale pentru atâtea și atâtea Universuri.
– De câte ori ai văzut Luna?
– Cu adevărat? De prea puține ori. N-am înțeles. Nici fildeș, nici piele, nici sânge, nici urletul lupului, nici vânătoare,  nici tendoane în tensiune precum corzile de pian. Și Luna vibrează mereu.
– A ce?
– Știu și eu? Te dezagregă într-un fel cum numai ea o poate face. Te risipești în tine însuți căci nimicnicie este tot ce ai ridicat cu lutul palmelor și sudoarea frunții. Ancestral, mitic, magic – bălării!
Discul alb, și-atât!
– Ești un castel zidit din fragmente mortuare de vise de supernovă…
– Iar castelele sub imperiul nopții nu străluesc, decad…
– Sub imperiul nopții castelele se întorc la miliardele de rupturi temporale care le-au zămislit.
– Stomacul…
– Ți-e ghem? (Râde)
– Mi-e…clepsidră. Cu derviși ce-și vânzolesc picioarele goale prin dune.
—
– Ana are mere?
-Și Luna are mere. Fragede și rotunde.
– Care parte a mărului l-o fi lovit pe Newton?
– Newton a văzut dincolo de măr. Nu l-a gustat însă niciodată.
– Legătura între lună și mere… (Confuz)
– Sunt diafane. Păstrează o promisiune sacră a unei inefabile germinări cosmice – un ceas biologic la nivel de Terra incomposita, desicând clipe precum vidul absoarbe esențe. Te speli de păcate în jocul de lumini, iar păcate îți faci căindu-te.
– Păcate? (râde neceremonios și incert)
– Conștiința nu este o porumbiță albă…
– Dar Luna, este ea oare albă?
– Nimic nu este alb. Totul e un gri mai mult sau mai puțin deschis. Universul nu cunoaște absolutism hexadecimal. Ai crede că în alb se regăsește totul, dar de fapt nu afli nimic. E un vid plăcut la atingere.
– (Cu mirare) Nu la fel se spune și despre negru?
– Și negrul e tot un fel de gri, dec, prin extensie, un fel de alb. În fond absența totală sau lipsa totală nu prezintă nicio diferență.
– Viață sau Moarte?
– Nimic din acestea nu contează pentru lumina Lunii. Aduce și Viața și Moartea, împreună.
– M-am simțit…de dimensiuni microscopice, înțelegi?
– Ești.
– Dar tu?
– A fi infinit sau inexistent rămâne o incertitudine la fel de valabilă. A înțepa Universul cu ace nu conduce la nimic suficient de productiv încât să înțelegem. Dar nu știm să iluminăm, doar să înțepăm momentan.
– Dacă înțepi Timpul, crezi că sângerează? (Cu ochii închiși) Cred că ar țipa și ar curge apă și sânge…
– Timpul curge în tine iar nu tu în el…
– (Cu teamă) Și când ne umplem de timp?
– Ne revărsăm înapoi în timp până ce numai ce am fost la începuturi rămâne…
—
– Scopul acestei discuții a fost…?
– Nu poți pricepe. Nu încă.
– Să încerc mai mult?
– Din contră, încearcă mai puțin.
– Oare serenitatea și asceza merg mână-n mână? Și de ce nu am văzut până acum Luna?
– Oamenii au ochi să vadă dar nu știu a se zgâi.
– Este nepoliticos…
– Doar dacă ceea ce face subiectul „zgâielii” nu privește înapoi…
– Ca…un fel de oglindă ce îți reflectă spatele?
– Sau ochii întorși spre sine.
– În care nu se reflectă nici măcar razele-i proprii!
– Ai înțeles ceva nou în noaptea asta.

Where is my mind?

There is nothing more heartbreaking that a ride on the melancholy train. Rain. Cold. Night. You stare at your own reflection and can’t believe what you see. You look at others, the exact same patterns. No light in their eyes. We commute from day to day with no point, missing targets, dragging endlessly…forever dragging.

The History of a “Click!”

I had a flash of light pass through the cells of my imagination: it was a day that called for a photograph; like a hungry wolf, it craved, crawled and howled for one. My fingers itched to feel the weight of the camera, the delicate balance of the perfectly aligned mirrors, lens and the breath of the aperture as it exhaled with each blink of the shutter curtains flicking and falling, stirring old dust and setting the calm lakes aflame with ripples. So I picked up my old partner in mischief and head into a vast hallway of unknown steps, marble corridors, hidden pathways, dusty trails, abandoned highways and thickets. Where my light (for it was mine, and nobody else’s) took me, it was impossible to tell since a viewfinder only offers a limited perception, one eye at a time. It was a scream of colors, shades, blackness and blinding light of the impending doom, wandering, weaving, brutally reflecting, smashing, bouncing, twisting and turning, diffracted or amplified as my eyes slowly flooded and the tears began to pour out: a silent storm of crevices, like a rain of bokeh and softness. And then…and THEN, like that rebellious particle that just couldn’t stay put and just HAD to move, bringing about the end of an endless era of stillness into the fulminating chaos of Creation, expanding tentacles of hot, ionized gases, consuming the perfect black of the astral sleep…just like that I…clicked! The camera began to heave as the pulleys shook their old laziness and began to lift (screeching in silent tongues of the Ancient Ones) the mirror, the curtains stirred dust (into the space where imagination, passion, hopes, dreams meet their catalyst, blending and morphing) and flashed open and with the trembling of the entire apparatus, the aperture opened with a microscopic twitch of the fatigued ballerina, the whole dark corridor trembling, shaking smothered in tension and suspense as the light began to flood every dark corner where the slightest touch of Evil might have ever hidden, crackling noise of the suicidal photons, rushing rapidly towards the very fibers of mind, depleting their collagen nature, tearing though tissue and bringing about the Lux Aeternam shining upon Bliss. The camera bled! It bleed for an endless eternity as I stared in wonder, my eyes blind and my mind fractured, my heart into pulsating struggle, my breath nowhere to be found but my feet unable to support and collapsing like old pillars of antique temples when the Ocean of Sensation gushes in, with the delicacy of a raging Tsunami. For you see, in my imprudence, in my impossibility to understand…but, then again, what human being could ever possibly understand? Do gods dream of this when it’s time for Uthenera?  Have I reached the primordial states of hot matter and disoriented particles clashing into a dance of Death that sprung Life?… …in my childish curiosity, I pointed the lens (with the finesse of the accomplished artist, as I wanted myself to think, to believe, cold, calculated, with the grace of a…cannon) towards the very incipient mixture of primordial wonders, where worlds still rise and fall, nebulae of thoughts and condensed wormholes of emotions, ready to make you lose yourself and everything else in, where stars appear at any given moment and Supernova flashes are a common occurrence: her eyes… In a fraction of the time it takes for the soul to realize its nature, my light, her light, all the lights that ever were or ever will be, both dark and vivid, hidden or obscene formed a spectrum indivisible by nothing than the heart-reason prism, and in no manner by a measly, simplistic instrument constructed of cold condensed surfaces that merely copied one upon another, transporting form but not substance, creating but crystals of chipped Cosmos encapsulating casts of human conscience… It is alive, it has grown roots and it’s growing inwards, inverted and uncomprisingly unstoppable inside of me!  So it was born, and so it lives on: by these glimpses of blinks in the photon’s eye, by those tiny moments when you are nothing yet everything, when moving so fast you feel like grabbing light and whip it like a whip, with thunder and lightning alongside your shoulders and splashes of electric cuts that bleed…Life And I cannot help but wonder…how many of my atoms, formerly belonging to one of the Great Poets:  Ovidius, Homer, Virgil, how many of them, residing now in me, in my right temple or in the valves that open my heart, how many of them will release the energies they contained in a time where Aeneas walked the earth, lifting me higher and higher, how many of them will irradiate like a million plutonium Suns…just so that I can start to understand…how? (Because how is much more important than why.)

Of Stone, Wind and Reflections

…liniste. In intunecimea padurii vechi, scortoase si rasucite, cu pasi tomantici, vioi, se plimba un cuplu. S-au intalnit cand cararea lui, plina de cenusi si mangal s-a alipit cararii ei, plina de florile poetice ce isi scutura polenul in lacuri ale vanitatii, de ciulini cu zambete tepoase si degete agatatoare, de vita aninata maiastru dar otravitoare si de cioburi de culoarea anemonelor. Nu se poate spune cine a calcat primul dar iata-i pasind impreuna, cu binecuvantarea Batranului Stejar si imbujorarea macilor care le rad hipnotic, ascunzandu-si fata in soarele bland, rusinoase si timide.
Culorile cerului de septembrie tarziu se ascundeau timid printre razele de soare calde dar moi si lenese, incat frunzele cazatoare se impodobeau cu ele pana sa atinga pamantul care isi schimba haina cu un cojoc veritabil, tesut cu migala parca din sperantele ei. Se plimbau mana in mana, cu picioarele goale, pline de praful amintirilor pe calcaie si purtand inca mladierea copilelor verii – firele de iarba verde. Rochita ei lunga si alba joaca un dans stravechi cu Vantul care a invatat ceva trucuri de la fratele lui mai mare, Sburatorul; o valureste si apoi mangaie genunchii copilarosi, desmiarda spatele incalzit de soare si saruta galant mainile Domnitei precum o face cand se strecoara printre strajerii stravechi, saltand mai sus si tot mai sus, printre hlamidele norilor, ca sa sarute mana Reginei.
El, cu lumenul lemnului batand de seve galopante ca un suvoi de lava , cu iedera pe brate si radacini noi crescand din nadirul interior, misterios si candid, calcand alaturi, sub pasii ei si ochii plini de irizatiile undelor ce se arunca in bratele malului.
Norii deveneau rasfatati si, din cauza Soarelui somnoros, se imbufnau si se transformau in vata de zahar multicolora pentru a-l imbia sa mai stea si sa se joace cu ei, norii-niciodata liberi sa faca ce vor. Caci norii sunt mesagerii vantului si vor merge mereu unde merge si el. Oamenii si copacii au radacini: desi vantul ii indoaie, sfasie, rupe, apleaca, doboara, usuca, radacinile ii fac puternici si capabili sa simta mangaieri, adieri, avant  si de aceea sunt mai norocosi decat norii sau nisipul care, si mai ghinionist, nu e purtat numai de vant ci si de apa – mutat, rascolit, dizolvat…transformat.
…In ochii ei de culoarea nisipului mangaiat de mare isi pierduse el o scoica violacee, cu incrustatii intr-o limba a sirenelor ce povesteau despre iubire si afundare in taramuri albastre ale unei lumini efemere si pretioase ale carei ecouri se spargeau in valuri si in interiorul scoicii mov. Si valurile lacului aminteau de valurile marii, caci ajunsesera la ruinele vechi de marmura alba, sacre precum niste oseminte albite de vreme, misterioase si romantice, decazute si abstracte prin colturile sfaramate si scrisurile ilizibile tocite ani si vreme. Platoul rotund se intindea catre interiorul lacului, sustinut de piloni grosi, acoperiti cu muschi, alge si alta flora lacustra, aproape la fel de netezi ca suprafata nemiscata a oglinziii sub clarul de luna albastra. Cei doisprezece piloni se intind simetric la marginea platoului si sustin balustradele sculptate cu forme rotunde, intortocheate si organice: vita-de-vie, iedera si plante arborescente ale caror incurcare uimeste si atrage. Dintre cei doisprezece piloni, unul, cel din centru are capatul sfaramat de o forta incredibila avand in vedere grosimea, iar suprafata sparturii e neteda precum varful unui minutar al unui imens ceas solar. Centrul platoului se desfasoara sub picioarele lor, sonor si dur, un mozaic de forme si culori aranjate si dispuse in forma unei scene idilice ale unor personaje universale de mult uitate. Simt racoarea apei ce curge susurand din varful pilonilor, pe suprafata lor si mai apoi in cercul sculptat din centru iar de acolo serpuind de o parte si de alta a scarilor pe care tocmai le-au lasat in urma. Aici s-au asezat si sprijinit de balustrada veche de cand ploaia cadea dupa alte legi…
[…to be continued…]