O scurtă povestire despre tradiție

The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globulețelor mele.
The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globuleţelor mele.

Sezonul sărbătorilor. Foarte mulți dintre noi ne pregătim deja în fel și chip, culinar, vestimentar, financiar și poate cel mai important, emoțional, pentru venirea sărbătorilor de iarnă. Acum, să clarificăm lucrurile, când spun „sărbători de iarnă” mă refer la orice ați alege să cinstiți în această perioadă în funcție de tradiție, obicei, credință și/sau religie.
Ceea ce este important, însă, nu cât de mare este bradul, câte lumânări parfumate aprindeți, cu ce vine Moșul sau ce mâncărurile alese ați pregătit. Sunt ferm convins că fiecare dintre aceste tradiții își au rolul lor, frumoase, îmbucurătoare și pline de fast. Importantă este esența iar nu executarea unei datorii care uneori ne lasă seci, obosiți, sătui, irascibili și imuni la acel inefabil dar rar spirit al Crăciunului. Am să vă povestesc o tradiție personală care a început fix acum 20 de ani și de atunci încoace îmi aduce mai multă bucurie decât toate sarmalele, moșii și ler-ul lui Hrușcă la un loc. Concluzia, mai către final. Deci, să depănăm:

Se întâmpla undeva prin iarna lui ’93, când, înțepat de frig și îmbujorat bine de aerul tăios, mergeam alene împreună cu părinții pentru cumpărăturile de Crăciun (a se citit „ei făceau cumpărături și țineau o ureche deschisă în timp ce eu îmi exprimam foarte clar și entuziast opinia asupra diverselor jucării prin fața cărora mă perindam”).
Mama avea un obicei din a merge la cumpărături de decorații (grație și îndemn pur feminin) așa că, în fiecare an, se întâmpla să batem Timișoara în lung și-n lat pentru a aduce o nouă găselniță printre cele ce așteptau cuminți, ordonate frumos, în cutii, acasă. Globuleţe de toate felurile, formele, culorile, beteală, clopoței, clinchete, sclipirici, îngerași, steluțe toate alese, cercetate, analizate și criticate de ochiul ferm al mamei care își dorea ca totul să fie aranjat cu finețe și bun gust.
Se întâmpla ca în iarna de care vă povestesc, după un inventar riguros, să constatăm că ne lipsea fix ornamentul  din vârf, o stea din sticlă albă, îngemănată cu firișoare aurii pe care mama o cumpărase în tinerețe „tocmai de la Constanța”. Se spărsese iar micile bucățele luceau trist către mine iar mama a decis că era timpul să împodobim vărful bradului cu ceva nou.
Revenind din reverie, așa cum spuneam, mă plimbam agale cu ai mei printre stand-urile unei piețe locale printre culori, forme „Jingle Bells” și alte lucruri sezoniere în speranța unei epifanii în materie de podoabe. N-am avut noroc. Ore în șir și tot atâtea piețe nu ne-au oferit nimic interesant dincolo de ubiquitarele vârfuri de lance din plastic țeapăn și dizgrațios. Începuse să îmi fie frig. Și foame.
Pe măsură ce răbdarea mea și speranțele alor mei se terminau mai repede decât cozonacul bunicii proaspăt ieșit din cupor, am văzut, undeva la o margine de piață, un domn care vindea globuleţe.

Aici devine interesant. Nu știu alții cum sunt dar eu am uneori momente suspendate în timp, ca doi fulgi de nea alunecând ușor unul lângă altul până se contopesc. Trăgând-o pe mama de mână, am ajuns  lângă Dacia extrem de veche, extrem de roșie precum comunismul care o scuipase pe pământ înainte ca eu să fi văzt lumina zilei. Suflătorul în sticlă nu avea mai mult de 30 de ani, o față blândă dar roșie fie din cauza frigului tăios, fie din pricina apropierii zilnice de foale și sticla fierbinte care curge ca mierea de mai. Avea mâini arse și aspre dar muncite și cinstite, mâinile unui om care punea pasiune în ceea ce face, chiar dacă nu este ușor. Alături de el, înfofolită bine și cu obraji la fel de roșii precum ai mei, fetița lui de 10? 11? Poate 12 ani dar nu mai mult, care probabil încerca să înțeleagă cum aduce tata banii acasă sau își dorea să prindă secretele meseriei de la o vărstă fragedă.
Iar opera lor? Abia atunci am înțeles, iar în creierul meu amorțit de frig, nerăbdare, foame și culorile zilei, am înțeles: ceea ce făceau cei doi era artă migăloasă, fină, nerecompensată și prea puțin apreciată. Vedeți, domnul simpatic sufla globulețe iar micuța cu ochii de un albastru-gri adânc precum pâcla ce se lasă dimineața pe dealuri, le picta cum știa și se pricepea mai bine, cu culorile pe care și le puteau permite.
Nu a fost un simplu imbold copilăresc, văzusem ornamente mai colorate, mai vii, mai frumoase, mai ciudate, mai cochete…dar niciunul nu mi-a trezit o căldură și un sentiment de plenitudine sufletească așa cum au făcut-o micile sfere de sticlă care mă priveau din portbagajul vechii mașini.
Zece minute mai târziu, tata ducea în brațe o cutie enormă plină cu clinchetele cristaline iar mama mai că țopăia de fericire.
Douăzeci de ierni mai târziu, stau și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, ținând într-o mână mult mai mare dar cu inima la fel de strânsă ca și atunci…ultimul globuleţ din sticla suflătorului.
Este vechi, subțire, firav….dar atât de frumos! Iar în el, deși răsună cristalin la atingere, pot resimți spiritul atâtor sărbători petrecute în căldura compasiunii și bunătății sufletești. Sunt copil de Crăciun. Din nou…

V-am promis o concluzie, nu-i așa?
Concluzia este că nu poți pune un preț pe sentimente. Pe tradiții. Pe simțămintele care ne umplu cu fiecare dintre aceste sărbători magice.
Pentru mine a încetat de mult să mai fie un pretext religios. Nici măcar o searbădă tradiție nu mai este. De ce serbez eu Crăciunul? Pentru mine are un scop ritualic. Îmi oferă posibilitatea de a da mâna cu mânușa acelui copil cu obraji roșii ca două mere și ochi mari plini de uimire cu care se privea în reflexia micuței mingi de sticlă.
Așadar, amintiți-vă ce înseamnă Crăciunul. În niciun caz nu este vaca de la Milka, camioanele de la Coca-Cola, brazi tăiați și vânduți la suprapreț, cadouri făcute cu ranchiună și simț de datorie, nu de noblețe sau candoare sufletească. Nu este nici ultimul iPhone pus sub brad nici vacanța extravagantă pe la Predeal/Sinaia/Austria sau mai știu eu unde v-ați decis să spargeți averea strânsă cu greu de voi sau de sudoarea părinților.
Crăciunul este un pact al reînnoirii veseliei, minții și un prilej excelent să putem fim copii, îmbujorați, inocenți dar cu ochi mari și gânduri pline de vise.

Advertisements

7/365 sau de ce să luptăm pentru o lume mai bună

Protester resting during a break of the "Rosia Montana NU e de vanzare!" manifesto.
Protester resting during a break of the “Rosia Montana NU e de vanzare!” manifesto.

(RO) Văzusem zilele trecute un (de)motivational care zicea cam așa: „Nu lupta pentru țara ta ci pentru lumea ta”.
Și până la urmă, nu e corect așa? De ce ne-ar păsa doar ce se întâmplă doar până la marginile spațiului Carpato-Danubiano-Pontic (of, ce conotație Stalinistă a căpătat termenul ăsta așa frumos care ne descrie patria!).
Cu toate amestecurile de știri mai mult sau mai puțin corecte, juste sau nemodificate, e greu să ne dăm seama în ce noroi se scaldă politicienii noștri și, o dată cu ei, întreaga națiune.
Este nevoie ca oameni să moară (vezi cazul copilului ucis de maidanez. Nu, nu o să comentez aici) pentru ca vreun fel de măsuri să fie aplicate (și atunci, drastic și cât mai grabnic).
De ce este nevoie să fim sfâșiați pe străzi ca să se gândească cineva să facă ceva cu problema câinilor scăpați de sub control? De ce trebuie să fim amenințați cu cancer și malformații hidoase pentru a fi conștienți de ce se întâmplă cu mediul? Roșia Montana, bun, un caz foarte tragic, dar știe cineva de Geamăna, satul ras de pe fața pământului de tancul septic revărsat? Nu? Ia, fuguța aici!
Cât pe ce să se întâmple din nou! Și mai tragic este că trebuia să se întâmple (din nou) pentru ca oamenii să își pună semne de întrebare.
Căci așa-i la noi, când începe să ardă grajdul ne aducem aminte de lumânarea aprinsă.

Un alt subiect fierbinte este toată afacerea cu Siria. Adică, până la urmă de ce ne trebuie nouă război? Cu cine și de ce? N-avem noi și așa destule probleme în țară?
Dacă ar fi cu cineva sau pentru ceva, ar fi pentru recuperarea Basarabiei și a celorlalte teritorii românești care suferă departe de patria-mamă. Sunt tare curios, dacă mâine am afla că basarabenii sau moldovenii sunt chinuiți cu fosfine sau Agent Orange, am sări cu mic, cu mare, tancuri, mitraliere și grenade să ne salvăm confrații? Știți voi, ăia de un sânge cu NOI.
Așadar, din 1994 încoace tot pupăm în pulă Americanii în speranță că ne aruncă și nouă o coajă din profetica pâine de așa-ziși imperialiști și „peacemakers”. („Americanii-s de vinăăă…futu-i în gură să-i fuuut”).

O concluzie tristă în această fotografie…până și câinele maidanez care urmează a fi injectat cu amestecul dulce-hypno-morphic de pentotal, pancuroriu și clorură de poatsiu, își susține cu mult sârg numita patrie.
Deci, „ieșiți din casă, dacă vă pasă” și nu doar pentru Roșia Montana…pentru tot și orice lucru care e în neregulă cu tărișoara asta abuzată,violată,jefuită,gangbang-uită și arătată cu degetul…

Where is my mind?

Where-Is-My-Mind-2 Where-is-My-Mind-3 Where-is-my-mindThere is nothing more heartbreaking that a ride on the melancholy train. Rain. Cold. Night. You stare at your own reflection and can’t believe what you see. You look at others, the exact same patterns. No light in their eyes. We commute from day to day with no point, missing targets, dragging endlessly…forever dragging.

A mental illness awareness project

This slideshow requires JavaScript.

Recently, one of my colleagues from Med School approached me and asked me if I wanted to help her with a charity project she was running: raising funds for a few orphans with certain disabilities. This center in our town is full of benevolent people but the funding (as with most of the things here) are very low and some of the proper medical equipment and staff but they do what they can for these poor souls.
As my friend was directing the mental illness department in the Med School’s society, I got the idea of illustrating this in a small staged photoshoot. What followed was an interesting experience, with all the models having no previous experience and improvising on the way. Enjoy!

Rock concerts and the Journey

So on Saturday, June 25th, I attended the Lake of Tears concert in Bucharest held on the Roman Arenas, along with Amine and some 3000 other people. Getting to Bucharest from my town requires a 4 hour train trip during which, most of the time, you become bored as hell. Having an exam hang above your head the following day isn’t the most tranquil thought either. It seems I have a thing with trains and shooting out from them because every time I hope on one, I keep clicking that shutter button like crazy and find numerous subjects with every new kilometer unfolding. This time, the landscape section took over as some morning , wet clouds floated close to earth and predicted a new storm coming, while the crops of various grain stretched across Romania’s biggest Plain.  
And with all that beautiful imagery, when we reached Bucharest, it was all about to rain as we started heading towards the concert location.
Now, even though I am not a teenager anymore, I still get excited every time one of my favorite bands has a concert. I jump, sing and scream and, at the end of it, I feel like every muscle in my body cries in pain, my throat is useless while notes from every song, the crowd singing and clapping and the general atmosphere of joy and overflowing energy will remain in my memory as one of the most amazing experiences ever (which is normal, for an audiophile like me).

The one thing I regret, though is that they didn’t allow us to bring cameras to the concert and I was limited to cell phone shots which can’t be held accountable as true photographic evidence due to poor quality, but they’re perfect for that personal album in which you store all these memories and sometimes you open to refresh the feeling.