Níðstang

Nithstang-132
The poisoned waters of the Black Lake await.

Își croiește drum prin ceața densă compusă din fum și aburi, zămislite din pământul deschis ca o rană urâtă pe corpul unui uriaș alb. Degetele frământă noroiul cleios și greu, ace mici de gheață pătrund în fiecare crăpătură a pielii. Porii ei se întind către frigul sălbatic care mușcă adânc din coastele fragile și firele firave și subțiri de puf auriu care îi îmbracă trupul. Brațele și gleznele îi sunt îmbrăcate în sângele negru din malul lacului, unghiile descărnate și pulsând roșu de sângele ei lăsând urme rubinii în zăpadă.
Tamaroh(1)-urile îi cad pe umeri, fine și lungi, fluturând frenetic în bătaia vântului, cu fiecare unduire trimițând un șirag de dungi roșii către apă, runele amplificate de puterea blestemului vibrând în părul ei verde și lung.
Se sprijină în toiagul bătrân, noduros și uscat, creat anume pentru acest scop. Sute de nopți l-a siluit cu vorbele otrăvite izvorâte din inima plină de ură și cancer pentru anume, ei. Spuma salivei i se inchega cu fiecare scuipat plin de năduf rece și greu și se dilua mai apoi cu fiecare lacrimă de durere sau de plăcere, în funcție de cât de bine își făcea treaba: sucurile vremelnice ale trupului ei care au înlocuit seva lemnului și l-au transformat într-un instrument al distrugerii.
Se oprește la un pas de apa deja bolnavă de o cerneală a fumului și nopții, broboane de sudoare și cristale de chiciură rece pe frunte și sprâncene. Craniul îi înveninează mintea, îi tulbură ochii și gândurile cu șoaptele lui barbarice și slute. Ura pe care o emană îi arde degetele mâinii iar pielea scrâșneste unde osul sapă încet cu fiecare pendulație. Își mușcă buzele roase de gerul vânăt și deschide ochii.
Craniul vibrează în mâinile ei, trepidând cu sunete înăbușite de bolta palatină și urmele de energie care închid acolo primul favhin(2) pe care a reușit să îl subjuge: bătrân și prea slăbit ca să poată lupta cu agilitatea ei, dar suficient de șiret și iscusit cât să o facă de două ori să își piardă cunoștiința în zăpada înghețată. Dar asta era de mult iar acum vocea neîntrupată a spiritului reprezenta doar o altă muzică a sferelor suferinței care îi dădeau târcoale. Orbitele o privesc gol iar coarnele îi rod în continuare liniiile palmelor.
Lasă craniul în mâzga mocirloasă care aproape că fierbe când incisivii se înfig adânc, cu un plescăit înecăcios și sec. Ridică toiagul și îl înfige cu toată puterea între două pietre de la capătul micului promontoriu pe care stă. Vântul fluieră încet peste zbârciturile din fibră, semn clar că locul este prielnic, că pământului îi este sete. Cu moantele albe precum aracadele, răsucește: întâi în dreapta, apoi în stânga, lacerând măruntaiele colțoase, legând cu tendrile invizibile lemnul de piatră, până ce ura sau timpul le va descătușa.
Cu o agilitate deosebită, se întoarce și ridică tigva brăzdată de semne negre pe care o izbește drept în vărful blestematului piedestal. Hăurile cavernoase ale spiritului acceptă această voință servilă și noul domeniu limitat dar infinit mai vast decât crăpăturile craniului.
Sfârșită, își smulge tamaroh-urile și le alătură coarnelor ascuțite, iar cu asta, sceptrul este complet.
Un strigăt mut ca o prăpastie fără fund unde esența ei deja coboară lipicios spre a fi irosită în nimic iar trupul îi cade rece și imobil precum existența ei.
În aerul șlefuit al dimineții următoare, lângă craniul înfipt într-un par pe malul unui lac negru și fără fund, zace doar o urmă în zăpada peste care își cântă simfonia durerii favhin-ul aspru și neînduplecat.
Blestemul dăinuie și azi.
————————————————————————————————————————–
(1)Tamaroh = benzi lungi și negre, pe care se inscripționează, prin magie sau altfel, numele și abilitățile celui care construiește totemul. Se poartă, de obicei, prinse în părul împletit sau de pielea capului cu ajutorul unor inele special confecționate.
(2)Favhin = spirit de apă deosebit de violent și schimbător, extrem de malvolent și încărcat de ură.

O scurtă povestire despre tradiție

The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globulețelor mele.
The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globuleţelor mele.

Sezonul sărbătorilor. Foarte mulți dintre noi ne pregătim deja în fel și chip, culinar, vestimentar, financiar și poate cel mai important, emoțional, pentru venirea sărbătorilor de iarnă. Acum, să clarificăm lucrurile, când spun „sărbători de iarnă” mă refer la orice ați alege să cinstiți în această perioadă în funcție de tradiție, obicei, credință și/sau religie.
Ceea ce este important, însă, nu cât de mare este bradul, câte lumânări parfumate aprindeți, cu ce vine Moșul sau ce mâncărurile alese ați pregătit. Sunt ferm convins că fiecare dintre aceste tradiții își au rolul lor, frumoase, îmbucurătoare și pline de fast. Importantă este esența iar nu executarea unei datorii care uneori ne lasă seci, obosiți, sătui, irascibili și imuni la acel inefabil dar rar spirit al Crăciunului. Am să vă povestesc o tradiție personală care a început fix acum 20 de ani și de atunci încoace îmi aduce mai multă bucurie decât toate sarmalele, moșii și ler-ul lui Hrușcă la un loc. Concluzia, mai către final. Deci, să depănăm:

Se întâmpla undeva prin iarna lui ’93, când, înțepat de frig și îmbujorat bine de aerul tăios, mergeam alene împreună cu părinții pentru cumpărăturile de Crăciun (a se citit „ei făceau cumpărături și țineau o ureche deschisă în timp ce eu îmi exprimam foarte clar și entuziast opinia asupra diverselor jucării prin fața cărora mă perindam”).
Mama avea un obicei din a merge la cumpărături de decorații (grație și îndemn pur feminin) așa că, în fiecare an, se întâmpla să batem Timișoara în lung și-n lat pentru a aduce o nouă găselniță printre cele ce așteptau cuminți, ordonate frumos, în cutii, acasă. Globuleţe de toate felurile, formele, culorile, beteală, clopoței, clinchete, sclipirici, îngerași, steluțe toate alese, cercetate, analizate și criticate de ochiul ferm al mamei care își dorea ca totul să fie aranjat cu finețe și bun gust.
Se întâmpla ca în iarna de care vă povestesc, după un inventar riguros, să constatăm că ne lipsea fix ornamentul  din vârf, o stea din sticlă albă, îngemănată cu firișoare aurii pe care mama o cumpărase în tinerețe „tocmai de la Constanța”. Se spărsese iar micile bucățele luceau trist către mine iar mama a decis că era timpul să împodobim vărful bradului cu ceva nou.
Revenind din reverie, așa cum spuneam, mă plimbam agale cu ai mei printre stand-urile unei piețe locale printre culori, forme „Jingle Bells” și alte lucruri sezoniere în speranța unei epifanii în materie de podoabe. N-am avut noroc. Ore în șir și tot atâtea piețe nu ne-au oferit nimic interesant dincolo de ubiquitarele vârfuri de lance din plastic țeapăn și dizgrațios. Începuse să îmi fie frig. Și foame.
Pe măsură ce răbdarea mea și speranțele alor mei se terminau mai repede decât cozonacul bunicii proaspăt ieșit din cupor, am văzut, undeva la o margine de piață, un domn care vindea globuleţe.

Aici devine interesant. Nu știu alții cum sunt dar eu am uneori momente suspendate în timp, ca doi fulgi de nea alunecând ușor unul lângă altul până se contopesc. Trăgând-o pe mama de mână, am ajuns  lângă Dacia extrem de veche, extrem de roșie precum comunismul care o scuipase pe pământ înainte ca eu să fi văzt lumina zilei. Suflătorul în sticlă nu avea mai mult de 30 de ani, o față blândă dar roșie fie din cauza frigului tăios, fie din pricina apropierii zilnice de foale și sticla fierbinte care curge ca mierea de mai. Avea mâini arse și aspre dar muncite și cinstite, mâinile unui om care punea pasiune în ceea ce face, chiar dacă nu este ușor. Alături de el, înfofolită bine și cu obraji la fel de roșii precum ai mei, fetița lui de 10? 11? Poate 12 ani dar nu mai mult, care probabil încerca să înțeleagă cum aduce tata banii acasă sau își dorea să prindă secretele meseriei de la o vărstă fragedă.
Iar opera lor? Abia atunci am înțeles, iar în creierul meu amorțit de frig, nerăbdare, foame și culorile zilei, am înțeles: ceea ce făceau cei doi era artă migăloasă, fină, nerecompensată și prea puțin apreciată. Vedeți, domnul simpatic sufla globulețe iar micuța cu ochii de un albastru-gri adânc precum pâcla ce se lasă dimineața pe dealuri, le picta cum știa și se pricepea mai bine, cu culorile pe care și le puteau permite.
Nu a fost un simplu imbold copilăresc, văzusem ornamente mai colorate, mai vii, mai frumoase, mai ciudate, mai cochete…dar niciunul nu mi-a trezit o căldură și un sentiment de plenitudine sufletească așa cum au făcut-o micile sfere de sticlă care mă priveau din portbagajul vechii mașini.
Zece minute mai târziu, tata ducea în brațe o cutie enormă plină cu clinchetele cristaline iar mama mai că țopăia de fericire.
Douăzeci de ierni mai târziu, stau și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, ținând într-o mână mult mai mare dar cu inima la fel de strânsă ca și atunci…ultimul globuleţ din sticla suflătorului.
Este vechi, subțire, firav….dar atât de frumos! Iar în el, deși răsună cristalin la atingere, pot resimți spiritul atâtor sărbători petrecute în căldura compasiunii și bunătății sufletești. Sunt copil de Crăciun. Din nou…

V-am promis o concluzie, nu-i așa?
Concluzia este că nu poți pune un preț pe sentimente. Pe tradiții. Pe simțămintele care ne umplu cu fiecare dintre aceste sărbători magice.
Pentru mine a încetat de mult să mai fie un pretext religios. Nici măcar o searbădă tradiție nu mai este. De ce serbez eu Crăciunul? Pentru mine are un scop ritualic. Îmi oferă posibilitatea de a da mâna cu mânușa acelui copil cu obraji roșii ca două mere și ochi mari plini de uimire cu care se privea în reflexia micuței mingi de sticlă.
Așadar, amintiți-vă ce înseamnă Crăciunul. În niciun caz nu este vaca de la Milka, camioanele de la Coca-Cola, brazi tăiați și vânduți la suprapreț, cadouri făcute cu ranchiună și simț de datorie, nu de noblețe sau candoare sufletească. Nu este nici ultimul iPhone pus sub brad nici vacanța extravagantă pe la Predeal/Sinaia/Austria sau mai știu eu unde v-ați decis să spargeți averea strânsă cu greu de voi sau de sudoarea părinților.
Crăciunul este un pact al reînnoirii veseliei, minții și un prilej excelent să putem fim copii, îmbujorați, inocenți dar cu ochi mari și gânduri pline de vise.

Avem, ca Români…

Libertatea nu este o utopie.
Libertatea nu este o utopie.

Avem ape, munți, Dunăre, Deltă, peșteri, defileuri, vulcani noroioși, cei mai vechi munți (orogenetic) și multe alte minuni geografice…
Avem fete frumoase, zic unii, alții zic că cele mai frumoase.
Avem tradiții, ritualuri, povești, amintiri, datini străbune nepăstrate niciunde în întregime ca la noi.
Avem olimpici, medaliați, sportivi, arhitecți, ingineri, doctori, farmaciști, astronomi, fizicieni suficient cât să facem 1/2 din populația Microsoft și 1/5 din cea a NASA, 20% din BMW și 8% din sistemul sanitar Canadian.
Avem vinuri, pălinci, țuici, șampanii, un coniac și chiar un whisky premiate și premiate din nou la festivaluri internaționale.
Avem aur, minereuri feroase și neferoase, gaze naturale, sare de pică ocna pe noi și petrol cât să belească ochii americanii.
Avem faună nemaiîntâlnită și păream un fel de Madagascar al zonei temperate, iar de floră nici nu mai vorbesc.
Avem numele scris în istorie: în sânge fierbinte sau nevinovat dar încoronat cu aur. Ștefan, Mihai, Eminescu, Vlaicu, Poenaru, Odobleja și alții cu care să ne tapetăm conștiința bolnavă…
Și atunci…de ce mama dracului nu suntem în stare să ne adunăm dracului o dată ca nație?! Ca să-și bată pula de noi Obama și Merkel și să ne fută-n cur în propria țară țiganii și ungurii extremiști.
165 de ani mai târziu, tot încercăm să ne deșteptăm…

7/365 sau de ce să luptăm pentru o lume mai bună

Protester resting during a break of the "Rosia Montana NU e de vanzare!" manifesto.
Protester resting during a break of the “Rosia Montana NU e de vanzare!” manifesto.

(RO) Văzusem zilele trecute un (de)motivational care zicea cam așa: „Nu lupta pentru țara ta ci pentru lumea ta”.
Și până la urmă, nu e corect așa? De ce ne-ar păsa doar ce se întâmplă doar până la marginile spațiului Carpato-Danubiano-Pontic (of, ce conotație Stalinistă a căpătat termenul ăsta așa frumos care ne descrie patria!).
Cu toate amestecurile de știri mai mult sau mai puțin corecte, juste sau nemodificate, e greu să ne dăm seama în ce noroi se scaldă politicienii noștri și, o dată cu ei, întreaga națiune.
Este nevoie ca oameni să moară (vezi cazul copilului ucis de maidanez. Nu, nu o să comentez aici) pentru ca vreun fel de măsuri să fie aplicate (și atunci, drastic și cât mai grabnic).
De ce este nevoie să fim sfâșiați pe străzi ca să se gândească cineva să facă ceva cu problema câinilor scăpați de sub control? De ce trebuie să fim amenințați cu cancer și malformații hidoase pentru a fi conștienți de ce se întâmplă cu mediul? Roșia Montana, bun, un caz foarte tragic, dar știe cineva de Geamăna, satul ras de pe fața pământului de tancul septic revărsat? Nu? Ia, fuguța aici!
Cât pe ce să se întâmple din nou! Și mai tragic este că trebuia să se întâmple (din nou) pentru ca oamenii să își pună semne de întrebare.
Căci așa-i la noi, când începe să ardă grajdul ne aducem aminte de lumânarea aprinsă.

Un alt subiect fierbinte este toată afacerea cu Siria. Adică, până la urmă de ce ne trebuie nouă război? Cu cine și de ce? N-avem noi și așa destule probleme în țară?
Dacă ar fi cu cineva sau pentru ceva, ar fi pentru recuperarea Basarabiei și a celorlalte teritorii românești care suferă departe de patria-mamă. Sunt tare curios, dacă mâine am afla că basarabenii sau moldovenii sunt chinuiți cu fosfine sau Agent Orange, am sări cu mic, cu mare, tancuri, mitraliere și grenade să ne salvăm confrații? Știți voi, ăia de un sânge cu NOI.
Așadar, din 1994 încoace tot pupăm în pulă Americanii în speranță că ne aruncă și nouă o coajă din profetica pâine de așa-ziși imperialiști și „peacemakers”. („Americanii-s de vinăăă…futu-i în gură să-i fuuut”).

O concluzie tristă în această fotografie…până și câinele maidanez care urmează a fi injectat cu amestecul dulce-hypno-morphic de pentotal, pancuroriu și clorură de poatsiu, își susține cu mult sârg numita patrie.
Deci, „ieșiți din casă, dacă vă pasă” și nu doar pentru Roșia Montana…pentru tot și orice lucru care e în neregulă cu tărișoara asta abuzată,violată,jefuită,gangbang-uită și arătată cu degetul…

Una despre futilitatea aplicării pe un post în România

Crack-that-MoldBun, se ia o firmă: mare, mică, mijlocie…după preferințe și disponibilitate. Într-o oarecare măsură se vizitează site-ul, unde, atenție, avem arhicunoscutul si ubiquitarul tab de „Cariere” (a.k.a „Angajăm”/”Lucrează cu noi” etc).
Prin simplul fapt al construcției pieței de afaceri din România, candidatul X, cu ceva-ceva experiență și ceva-ceva pregătire profesională, fie didactico-pedagogică sau empirică,își va lansa CV-ul cu viteza unei bășini de struț direct în nimicnicie sperând mai ceva ca amorezatele curtezane că cineva îl va băgă pe el și în seamă (nu doar în seama mă-sii) și va face un ban cinstit pentru a-și târșâi mârșav crucea obligatorie.
Aici intervine factorul „ați vrut democrație, ia d-aici cu Deminternul!”. Mai exact, candidatul X nu va avea vreo șansă în a fi măcar considerat deoarece nepotul angajatorului Y, băiat cu disperată nevoie de iPhone 16534 va executa o mișcare de revoluție cu numitul organ limbuță (diminutival, casă moară fetili) în direcția și pe traiectul sfincterului anal al angajatorului Y în timp ce execută manevra de „Rusty Trombone” cu o învărtoșeală pătimașă până ce, înduioșat până la ejaculare emoțională, angajatorul îi va oferi cu mărinimie și o promisiune de ore târzii pe sub birouri, respectivul post.
Nepotism este puțin spus iar cum foamea împinge la pierderi semnificative de moral și moravuri sub formă de lacerații asupra integrității umane, nu ne rămâne decât să ne luăm tălpășița către plaiuri  mai însorite (The Shire).

Morala: printre miile de morgane mere Discordiene și copile ale Moirei care sodomizează țara și poporul ăsta în supunere către deznaționalizare, deziluzionare și desensibilizare către orice simț al datoriei către scopuri de mântuire este imposibilitate de a-ți proclama independent valoarea (dacă ești tuciuriu , cu mustăți și duhnești a șaorma dintr-un Mercedes SL600 nu se pune, aia e altă valoare) și abilitățile cultivate aproape subteran.
Economie locală nu susținem ci cumpărăm merele și pepenii turcilor, tratați cu X45 și hormonizați din greu, mastodonți metalici putrezesc în lenea politicienilor îngrășați de felațiile vremelnice ale poporenilor și acutul sentiment bășit de nepăsare infatuată dar cumpărați iPhone 5 și sugeți un Starbucks ca să întrețineți aparenta proclamație a consumatorului modern căci avem nevoie de „branding” și identitate. Ferească Cel de Sus să vă diferențiați după cât de greu gem bibliotecile rafutirlor de cărțile care v-au ținut conștiința trează și v-au dat palme peste ignoranța născută din sudoarea părinților.
Faceți învârteli cu telefoane (telefoanyie?!) și mereți să lucrați la Mega Image și Kaufland, hrăniți-vă copiii cu lapte praf căci v-a secat nicotina cu Sr-90 și gemeți fericiți când vi s-o-nchide capacul deaspura capului…

For the moon clad in darkness…

Dark-moonNu-mi este cu puțină greutate încercarea infimă de a îmi respira amintirile pentru a aduce acea întâlnire cu Luna la viață.
Catadioptric creier să fi avut și răsfrântele raze s-ar fi deșertat serafic printre stelele aninate lângă girurile-mi seci și nepătruns de nemișcate.
Eminescu n-a văzut Luna decât de prea puține ori, și-a cântat-o slugarnic și silabisit. A mușcat și nu a înțeles nimic. A rămas cu gustul trecător și risipit susurător printre dinții strânși în ciudă și admirație.
Poetii  au cântat Luna, când ochiul se deschidea verde de Laudanum iar sufletele încapsulate de maci horeau prin câmpii cenușii și searbede de nemișcare. Și eu am văzut pentru prima dată, Luna.

– Euclid ar fi înțeles ipotenuza monocatenară. Ar fi înțeles și Luna…
– Sisific suspină paloarea nopții din ochii întorși către sine. (Își atinge involuntar tâmpla)
– Ți-i dragă?
– Mi-i…
– M-am reflectat în ea. A întins o mână făcut din neant… Și m-a împroșcat cu nebuloase și supraaglomerări  pastelate ale unui Univers incert. Tocmai pe mine, cel care am suflat în foale pentru atâtea și atâtea Universuri.
– De câte ori ai văzut Luna?
– Cu adevărat? De prea puține ori. N-am înțeles. Nici fildeș, nici piele, nici sânge, nici urletul lupului, nici vânătoare,  nici tendoane în tensiune precum corzile de pian. Și Luna vibrează mereu.
– A ce?
– Știu și eu? Te dezagregă într-un fel cum numai ea o poate face. Te risipești în tine însuți căci nimicnicie este tot ce ai ridicat cu lutul palmelor și sudoarea frunții. Ancestral, mitic, magic – bălării!
Discul alb, și-atât!
– Ești un castel zidit din fragmente mortuare de vise de supernovă…
– Iar castelele sub imperiul nopții nu străluesc, decad…
– Sub imperiul nopții castelele se întorc la miliardele de rupturi temporale care le-au zămislit.
– Stomacul…
– Ți-e ghem? (Râde)
– Mi-e…clepsidră. Cu derviși ce-și vânzolesc picioarele goale prin dune.

– Ana are mere?
-Și Luna are mere. Fragede și rotunde.
– Care parte a mărului l-o fi lovit pe Newton?
– Newton a văzut dincolo de măr. Nu l-a gustat însă niciodată.
– Legătura între lună și mere… (Confuz)
– Sunt diafane. Păstrează o promisiune sacră a unei inefabile germinări cosmice – un ceas biologic la nivel de Terra incomposita, desicând clipe precum vidul absoarbe esențe. Te speli de păcate în jocul de lumini, iar păcate îți faci căindu-te.
– Păcate? (râde neceremonios și incert)
– Conștiința nu este o porumbiță albă…
– Dar Luna, este ea oare albă?
– Nimic nu este alb. Totul e un gri mai mult sau mai puțin deschis. Universul nu cunoaște absolutism hexadecimal. Ai crede că în alb se regăsește totul, dar de fapt nu afli nimic. E un vid plăcut la atingere.
(Cu mirare) Nu la fel se spune și despre negru?
– Și negrul e tot un fel de gri, dec, prin extensie, un fel de alb. În fond absența totală sau lipsa totală nu prezintă nicio diferență.
– Viață sau Moarte?
– Nimic din acestea nu contează pentru lumina Lunii. Aduce și Viața și Moartea, împreună.
– M-am simțit…de dimensiuni microscopice, înțelegi?
Ești.
– Dar tu?
– A fi infinit sau inexistent rămâne o incertitudine la fel de valabilă. A înțepa Universul cu ace nu conduce la nimic suficient de productiv încât să înțelegem. Dar nu știm să iluminăm, doar să înțepăm momentan.
– Dacă înțepi Timpul, crezi că sângerează? (Cu ochii închiși) Cred că ar țipa și ar curge apă și sânge…
– Timpul curge în tine iar nu tu în el…
(Cu teamă) Și când ne umplem de timp?
– Ne revărsăm înapoi în timp până ce numai ce am fost la începuturi rămâne…

– Scopul acestei discuții a fost…?
– Nu poți pricepe. Nu încă.
– Să încerc mai mult?
– Din contră, încearcă mai puțin.
– Oare serenitatea și asceza merg mână-n mână? Și de ce nu am văzut până acum Luna?
– Oamenii au ochi să vadă dar nu știu a se zgâi.
– Este nepoliticos…
– Doar dacă ceea ce face subiectul „zgâielii” nu privește înapoi…
– Ca…un fel de oglindă ce îți reflectă spatele?
– Sau ochii întorși spre sine.
– În care nu se reflectă nici măcar razele-i proprii!
– Ai înțeles ceva nou în noaptea asta.

Midnight Madness

nebula_effects_fractal_stock_by_ineedfire.jpgMidnight Madness

Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește.  Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția.  Clavicula Nox și ploaie…Începem!

Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.

Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…

Nebula_Effects_Fractal_Stock_by_ineedfire

Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a  ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…

Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…