For the moon clad in darkness…

Nu-mi este cu puțină greutate încercarea infimă de a îmi respira amintirile pentru a aduce acea întâlnire cu Luna la viață.
Catadioptric creier să fi avut și răsfrântele raze s-ar fi deșertat serafic printre stelele aninate lângă girurile-mi seci și nepătruns de nemișcate.
Eminescu n-a văzut Luna decât de prea puține ori, și-a cântat-o slugarnic și silabisit. A mușcat și nu a înțeles nimic. A rămas cu gustul trecător și risipit susurător printre dinții strânși în ciudă și admirație.
Poetii  au cântat Luna, când ochiul se deschidea verde de Laudanum iar sufletele încapsulate de maci horeau prin câmpii cenușii și searbede de nemișcare. Și eu am văzut pentru prima dată, Luna.
—
– Euclid ar fi înțeles ipotenuza monocatenară. Ar fi înțeles și Luna…
– Sisific suspină paloarea nopții din ochii întorși către sine. (Își atinge involuntar tâmpla)
– Ți-i dragă?
– Mi-i…
– M-am reflectat în ea. A întins o mână făcut din neant… Și m-a împroșcat cu nebuloase și supraaglomerări  pastelate ale unui Univers incert. Tocmai pe mine, cel care am suflat în foale pentru atâtea și atâtea Universuri.
– De câte ori ai văzut Luna?
– Cu adevărat? De prea puține ori. N-am înțeles. Nici fildeș, nici piele, nici sânge, nici urletul lupului, nici vânătoare,  nici tendoane în tensiune precum corzile de pian. Și Luna vibrează mereu.
– A ce?
– Știu și eu? Te dezagregă într-un fel cum numai ea o poate face. Te risipești în tine însuți căci nimicnicie este tot ce ai ridicat cu lutul palmelor și sudoarea frunții. Ancestral, mitic, magic – bălării!
Discul alb, și-atât!
– Ești un castel zidit din fragmente mortuare de vise de supernovă…
– Iar castelele sub imperiul nopții nu străluesc, decad…
– Sub imperiul nopții castelele se întorc la miliardele de rupturi temporale care le-au zămislit.
– Stomacul…
– Ți-e ghem? (Râde)
– Mi-e…clepsidră. Cu derviși ce-și vânzolesc picioarele goale prin dune.
—
– Ana are mere?
-Și Luna are mere. Fragede și rotunde.
– Care parte a mărului l-o fi lovit pe Newton?
– Newton a văzut dincolo de măr. Nu l-a gustat însă niciodată.
– Legătura între lună și mere… (Confuz)
– Sunt diafane. Păstrează o promisiune sacră a unei inefabile germinări cosmice – un ceas biologic la nivel de Terra incomposita, desicând clipe precum vidul absoarbe esențe. Te speli de păcate în jocul de lumini, iar păcate îți faci căindu-te.
– Păcate? (râde neceremonios și incert)
– Conștiința nu este o porumbiță albă…
– Dar Luna, este ea oare albă?
– Nimic nu este alb. Totul e un gri mai mult sau mai puțin deschis. Universul nu cunoaște absolutism hexadecimal. Ai crede că în alb se regăsește totul, dar de fapt nu afli nimic. E un vid plăcut la atingere.
– (Cu mirare) Nu la fel se spune și despre negru?
– Și negrul e tot un fel de gri, dec, prin extensie, un fel de alb. În fond absența totală sau lipsa totală nu prezintă nicio diferență.
– Viață sau Moarte?
– Nimic din acestea nu contează pentru lumina Lunii. Aduce și Viața și Moartea, împreună.
– M-am simțit…de dimensiuni microscopice, înțelegi?
– Ești.
– Dar tu?
– A fi infinit sau inexistent rămâne o incertitudine la fel de valabilă. A înțepa Universul cu ace nu conduce la nimic suficient de productiv încât să înțelegem. Dar nu știm să iluminăm, doar să înțepăm momentan.
– Dacă înțepi Timpul, crezi că sângerează? (Cu ochii închiși) Cred că ar țipa și ar curge apă și sânge…
– Timpul curge în tine iar nu tu în el…
– (Cu teamă) Și când ne umplem de timp?
– Ne revărsăm înapoi în timp până ce numai ce am fost la începuturi rămâne…
—
– Scopul acestei discuții a fost…?
– Nu poți pricepe. Nu încă.
– Să încerc mai mult?
– Din contră, încearcă mai puțin.
– Oare serenitatea și asceza merg mână-n mână? Și de ce nu am văzut până acum Luna?
– Oamenii au ochi să vadă dar nu știu a se zgâi.
– Este nepoliticos…
– Doar dacă ceea ce face subiectul „zgâielii” nu privește înapoi…
– Ca…un fel de oglindă ce îți reflectă spatele?
– Sau ochii întorși spre sine.
– În care nu se reflectă nici măcar razele-i proprii!
– Ai înțeles ceva nou în noaptea asta.

Midnight Madness

Midnight Madness

Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește.  Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția.  Clavicula Nox și ploaie…Începem!

Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.

Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…

Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a  ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…

Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…

Where is my mind?

There is nothing more heartbreaking that a ride on the melancholy train. Rain. Cold. Night. You stare at your own reflection and can’t believe what you see. You look at others, the exact same patterns. No light in their eyes. We commute from day to day with no point, missing targets, dragging endlessly…forever dragging.

Negative Influence

Color the world and you shall stick out and, therefore, be left out.

A Function of Sin

God exists since mathematics is consistent, and the Devil exists since we cannot prove it.

A Game of Tick-Tack-Toe

Life is merely a game of choices, X's and O's, Positive and negative, Darkness and Light: Infinite dichotomy.

If you could turn back time…

“He cannot say he understood all of this. Possibly he’s more confused now than ever. But all these moments he’s contemplated — something has occurred. The moments feel substantial in his mind, like stones. Kneeling, reaching down toward the closest one, running his hand across it, he finds it smooth, and slightly cold. He tests the stone’s weight; he finds he can lift it, and the others too. He can fit them together to create a foundation, and embankment, a castle. To build a castle of appropriate size, he will need a great many stones. But what he’s got, now, feels like an acceptable start.”

Causality –  the law that governs over ethics and instates what we call moral principles, for it is not in the power of one’s actions but in their effects that we place our trust (or the lack of thereof) and judgment, gratifying or  dismissing said person.It’s quite simple: You threw a stone in the pond, prepare to welcome the ripples.
But what if you meant for the stone to be thrown further away? Or with more momentum? Or what if you prefer not to have thrown the stone at all? It has been said so many times that pondering over your actions and their effects, taking in account that every little thing you do or say might have rather unpleasant results in the future, is a virtue and one who may tread through life as a guilt-free person is either unscrupulous or a very kind man.

But, can kindness or honesty or even the morality of a person be measured by how carefully (or not) they ponder upon the results of their desires and their expression? What would happen if causality were taken away and we could bend time to our own liking?

“What if our world worked differently? Suppose we could tell her: ‘I didn’t mean what I just said,’ and she would say: ‘It’s okay, I understand,’ and she would not turn away, and life would really proceed as though we had never said that thing? We could remove the damage but still be wiser for the experience.”

Of course, one might play upon such a power so that the consequences would be evaded easily and the only thing that could stop them from being evil is…being good? In an ideal model, people would use such a gift to prevent hurting each other and restore a state of universal peace. But that is why we call such a thing an Utopia.

Going back to my initial premise, it is causality that instates most of the human moral principles: you shall not kill, you shall not steal, you shall not lie…and the list goes on; for you see, what people fear most is betrayal and falsity, although they practice it unknowingly day after day and only condemn it when the effects turn out to be catastrophic.  In order to use it to the greater good, one would require two things: a nearly-perfect understanding of how their actions would influence the future and a certain amount of love, caring enough for that event, or that person and this without any hind purposes; for the greater good and that alone. To ensure things unfold properly and in favor of the other, you must know that person to a degree where you can be sure you can fulfill his or her desire in a satisfactory way and, at the same time, ensure your initial purpose remains unchanged.
What happens is we are constrained by our causality-driven lives, the unpardonable look in another’s eye when a mistake has been committed, and, as many spiritual teachings tried to convince us from ancient times, so quick to judge, point at, frown and alter our states and presence in the face of what we consider betrayal.

Isaac Newton once said that “…a discovery is not good or bad. Good or bad is the way people use this discovery”; in consequence, we can extrapolate and use this when referring to how others perceive the ripples, the echoes of our doings: to some it may matter to a little extent while to others it may bring about the end of a world. So, adding to the complexity of the equation, here is relativity. People cannot be divided into two separate camps, good and bad let alone expect them to simply stay in of them; we change with time, with interactions, with hopes, dreams and yearnings, and only an ignorant would draw the world in such a radical matter of  the two shades and them only, when the Universe around us is actually formed of so many shades of gray which multiply by the various ways each and every one of us perceive them.

Open your mind, and you will find, you’re just as evil…as evil as I !

Perhaps it may seem pessimistic if I am to assume people are, by default, evil.  But I can assure you, if you were to take causality away, most people would turn out bad rather than good because it lies within our nature.
Looking around at all we touch, we, as a race, as an entire global population, we could easily compare ourselves to viruses: infiltrate, consume, reproduce and move on. Our very home is dying, yet we keep living our life cycles without a single care to what may happen afterwards, our fellow beings are suffering, yet we move on and bug ourselves with “important matters” as a stage name for our ignorance. What I am trying to say is, even though we are injected with doctrines built upon empirical proof and countless experiments the ages have taught us, we tend to become axiomatic and take these for granted as “laws” or “don’t-s”  and never ask ourselves why is an act punishable or forbidden. If the only thing that keeps you from killing another human is religion/the fear of prison(or any kind of legal punishment)/”mommy said it’s wrong”, then I have very bad news for you…
What we must do, is choose. And once you go beyond the fear of choice and the chain of responsibility that derives from there, you will realize it’s much easier to go the extra mile and do good, rather than being an ignorant and let things slip by. This path won’t necessarily bring you all the happiness in the world and, according to your religious beliefs may, or may not grant you entrance to some superior state of mind/spirit, but it will surely make you feel better as a human.

So, how can we speak of kindness and forgiveness?
Here was the entire point of this small article, that we must understand that we cannot guide ourselves by causality and LIVE, live as human beings with a conscience, as spiritual beings with the power to discern what should and shouldn’t be done.Now, being imperfect and relative as we are, one shouldn’t imagine this as an absolute concept and force their will upon everything else (another common mistake we learn from our parents: “because I said so!”). Imagine the possibilities of a disrupted time line and the next time you want to tell someone something, take another second and analyze the ramifications of  your every word, your tone, your intentions and their way of being interpreted by the other…with time, you’ll become more and more skilled at this and the people around you will start feeling happier and content to have you in their lives.
Likewise, should you have wronged someone (much as I have, when I felt inspired to write this down), take a little time and go beyond the “whose fault is it” and realize it doesn’t matter and that life is too short for such trivial things. Imagine all the possible things you might want to say, in all kind of forms and only choose those whose actions you’d want to undo less should they happen.

So, I’m taking my stones and I will start building more bridges and less walls, alongside a more carefully planned out register of values that are not only “just because” but explained, detailed and analyzed so that I would never have to stop and ask myself if I’m a good or bad person.