3/365 or why I hate taking selfportraits

3-of-365
Ah, self portraits…ever since ancient times, the human ego thingy hasn’t gone one step further from drawing one another one a cave wall and calling it art.
What’s my big issue with “selfies”? (other than being a never ending pool of self-feeding egomaniacal abyss).
A self portrait rarely reflects anything about the artist. Whereas a portrait, by definition, should reveal something (whether true or a role played behind a mask) about a certain someone.
Self portraits LIE! And they do so brazenly and in a cheeky manner. I have yet to see a self portrait where the vision reflects either true enunciation of one’s personality or a true form of artistic foul play or theatrics. We cannot lie enough to ourselves and we cannot lie good enough for others to be deceived.
While the risks involving a true exposure of oneself are, do doubt, to be taken into consideration (given the amount of information warfare going on), in my personal opinion, I believe a self portrait should be done as sincerely as possible or as artistically as possible.
I mean, you won’t send grandma a photo of you acting all mysterious for the sake of facebook’s likes, aye?
Nor will you post on such social networks a photo of you taking a bath, as a baby…or would you?
As the curtain between privacy and publicizing our every living moment gets blurred by the year, I feel…torn.
On one hand, I believe in the intimacy of certain moments and the necessity for those moments to be shared with special people and be kept and treasured deep inside one’s mind.
On the other hand, the utopian inside of me would aspire to a universal bonding, a “big family” (oh, the hippies are all gettin’ giddy). Yet we cannot do so if we keep presenting false imagery and shallow, see-through masks. It only gives people more trust issues (and fills psychiatrist’s pockets, mind you).
Now, the rant above begs the question: is this a true self portrait? Is it sincere? Is it a well-cast mask? I guess that is for you to decide.

Rivers of Molten Gold (2/365)

Rivers-of-Molten-GoldThe Sun sometimes must feel like Midas, gilding and then liquefying everything it touches.
I guess it’s somehow safe to say the family was simply enjoying the late afternoon on the lake. Maybe it’s my nostalgia or something, I don’t know.
But Autumn is a-coming in, right? Somehow autumn makes me all giddy and shooting happy. So, hopefully, more awesome images to come in the next few months.
What would you consider to be a Golden Moment? (The theme I had to execute for today).

Her Sad Story (1/365)

Her-Sad-StoryAnd with this, I shall start my 365 challenge.
This is an image I shot during the making of a short movie (whose title is still unrevealed due to the movie being still in pre-production)
Hanging around on the set sure is fun and you can definitely snap some interesting things, from emotions to simple amazing and funny stills.
What’s so special about it? Other than it was a completely lucky shot and filled with emotion? Being shot on a 40-year old lens, full manual with no meter data whatsoever.
So…here it goes. My first post on the 365 challenge. I don’t have anything set in stone, I jsut want to redefine my style and work more on my photography since I feel I kinda’ neglected it lately.
Are any of you doing the 365 Challenge? Let me know!  🙂

Una despre futilitatea aplicării pe un post în România

Crack-that-MoldBun, se ia o firmă: mare, mică, mijlocie…după preferințe și disponibilitate. Într-o oarecare măsură se vizitează site-ul, unde, atenție, avem arhicunoscutul si ubiquitarul tab de „Cariere” (a.k.a „Angajăm”/”Lucrează cu noi” etc).
Prin simplul fapt al construcției pieței de afaceri din România, candidatul X, cu ceva-ceva experiență și ceva-ceva pregătire profesională, fie didactico-pedagogică sau empirică,își va lansa CV-ul cu viteza unei bășini de struț direct în nimicnicie sperând mai ceva ca amorezatele curtezane că cineva îl va băgă pe el și în seamă (nu doar în seama mă-sii) și va face un ban cinstit pentru a-și târșâi mârșav crucea obligatorie.
Aici intervine factorul „ați vrut democrație, ia d-aici cu Deminternul!”. Mai exact, candidatul X nu va avea vreo șansă în a fi măcar considerat deoarece nepotul angajatorului Y, băiat cu disperată nevoie de iPhone 16534 va executa o mișcare de revoluție cu numitul organ limbuță (diminutival, casă moară fetili) în direcția și pe traiectul sfincterului anal al angajatorului Y în timp ce execută manevra de „Rusty Trombone” cu o învărtoșeală pătimașă până ce, înduioșat până la ejaculare emoțională, angajatorul îi va oferi cu mărinimie și o promisiune de ore târzii pe sub birouri, respectivul post.
Nepotism este puțin spus iar cum foamea împinge la pierderi semnificative de moral și moravuri sub formă de lacerații asupra integrității umane, nu ne rămâne decât să ne luăm tălpășița către plaiuri  mai însorite (The Shire).

Morala: printre miile de morgane mere Discordiene și copile ale Moirei care sodomizează țara și poporul ăsta în supunere către deznaționalizare, deziluzionare și desensibilizare către orice simț al datoriei către scopuri de mântuire este imposibilitate de a-ți proclama independent valoarea (dacă ești tuciuriu , cu mustăți și duhnești a șaorma dintr-un Mercedes SL600 nu se pune, aia e altă valoare) și abilitățile cultivate aproape subteran.
Economie locală nu susținem ci cumpărăm merele și pepenii turcilor, tratați cu X45 și hormonizați din greu, mastodonți metalici putrezesc în lenea politicienilor îngrășați de felațiile vremelnice ale poporenilor și acutul sentiment bășit de nepăsare infatuată dar cumpărați iPhone 5 și sugeți un Starbucks ca să întrețineți aparenta proclamație a consumatorului modern căci avem nevoie de „branding” și identitate. Ferească Cel de Sus să vă diferențiați după cât de greu gem bibliotecile rafutirlor de cărțile care v-au ținut conștiința trează și v-au dat palme peste ignoranța născută din sudoarea părinților.
Faceți învârteli cu telefoane (telefoanyie?!) și mereți să lucrați la Mega Image și Kaufland, hrăniți-vă copiii cu lapte praf căci v-a secat nicotina cu Sr-90 și gemeți fericiți când vi s-o-nchide capacul deaspura capului…

For the moon clad in darkness…

Dark-moonNu-mi este cu puțină greutate încercarea infimă de a îmi respira amintirile pentru a aduce acea întâlnire cu Luna la viață.
Catadioptric creier să fi avut și răsfrântele raze s-ar fi deșertat serafic printre stelele aninate lângă girurile-mi seci și nepătruns de nemișcate.
Eminescu n-a văzut Luna decât de prea puține ori, și-a cântat-o slugarnic și silabisit. A mușcat și nu a înțeles nimic. A rămas cu gustul trecător și risipit susurător printre dinții strânși în ciudă și admirație.
Poetii  au cântat Luna, când ochiul se deschidea verde de Laudanum iar sufletele încapsulate de maci horeau prin câmpii cenușii și searbede de nemișcare. Și eu am văzut pentru prima dată, Luna.

– Euclid ar fi înțeles ipotenuza monocatenară. Ar fi înțeles și Luna…
– Sisific suspină paloarea nopții din ochii întorși către sine. (Își atinge involuntar tâmpla)
– Ți-i dragă?
– Mi-i…
– M-am reflectat în ea. A întins o mână făcut din neant… Și m-a împroșcat cu nebuloase și supraaglomerări  pastelate ale unui Univers incert. Tocmai pe mine, cel care am suflat în foale pentru atâtea și atâtea Universuri.
– De câte ori ai văzut Luna?
– Cu adevărat? De prea puține ori. N-am înțeles. Nici fildeș, nici piele, nici sânge, nici urletul lupului, nici vânătoare,  nici tendoane în tensiune precum corzile de pian. Și Luna vibrează mereu.
– A ce?
– Știu și eu? Te dezagregă într-un fel cum numai ea o poate face. Te risipești în tine însuți căci nimicnicie este tot ce ai ridicat cu lutul palmelor și sudoarea frunții. Ancestral, mitic, magic – bălării!
Discul alb, și-atât!
– Ești un castel zidit din fragmente mortuare de vise de supernovă…
– Iar castelele sub imperiul nopții nu străluesc, decad…
– Sub imperiul nopții castelele se întorc la miliardele de rupturi temporale care le-au zămislit.
– Stomacul…
– Ți-e ghem? (Râde)
– Mi-e…clepsidră. Cu derviși ce-și vânzolesc picioarele goale prin dune.

– Ana are mere?
-Și Luna are mere. Fragede și rotunde.
– Care parte a mărului l-o fi lovit pe Newton?
– Newton a văzut dincolo de măr. Nu l-a gustat însă niciodată.
– Legătura între lună și mere… (Confuz)
– Sunt diafane. Păstrează o promisiune sacră a unei inefabile germinări cosmice – un ceas biologic la nivel de Terra incomposita, desicând clipe precum vidul absoarbe esențe. Te speli de păcate în jocul de lumini, iar păcate îți faci căindu-te.
– Păcate? (râde neceremonios și incert)
– Conștiința nu este o porumbiță albă…
– Dar Luna, este ea oare albă?
– Nimic nu este alb. Totul e un gri mai mult sau mai puțin deschis. Universul nu cunoaște absolutism hexadecimal. Ai crede că în alb se regăsește totul, dar de fapt nu afli nimic. E un vid plăcut la atingere.
(Cu mirare) Nu la fel se spune și despre negru?
– Și negrul e tot un fel de gri, dec, prin extensie, un fel de alb. În fond absența totală sau lipsa totală nu prezintă nicio diferență.
– Viață sau Moarte?
– Nimic din acestea nu contează pentru lumina Lunii. Aduce și Viața și Moartea, împreună.
– M-am simțit…de dimensiuni microscopice, înțelegi?
Ești.
– Dar tu?
– A fi infinit sau inexistent rămâne o incertitudine la fel de valabilă. A înțepa Universul cu ace nu conduce la nimic suficient de productiv încât să înțelegem. Dar nu știm să iluminăm, doar să înțepăm momentan.
– Dacă înțepi Timpul, crezi că sângerează? (Cu ochii închiși) Cred că ar țipa și ar curge apă și sânge…
– Timpul curge în tine iar nu tu în el…
(Cu teamă) Și când ne umplem de timp?
– Ne revărsăm înapoi în timp până ce numai ce am fost la începuturi rămâne…

– Scopul acestei discuții a fost…?
– Nu poți pricepe. Nu încă.
– Să încerc mai mult?
– Din contră, încearcă mai puțin.
– Oare serenitatea și asceza merg mână-n mână? Și de ce nu am văzut până acum Luna?
– Oamenii au ochi să vadă dar nu știu a se zgâi.
– Este nepoliticos…
– Doar dacă ceea ce face subiectul „zgâielii” nu privește înapoi…
– Ca…un fel de oglindă ce îți reflectă spatele?
– Sau ochii întorși spre sine.
– În care nu se reflectă nici măcar razele-i proprii!
– Ai înțeles ceva nou în noaptea asta.

Midnight Madness

nebula_effects_fractal_stock_by_ineedfire.jpgMidnight Madness

Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește.  Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția.  Clavicula Nox și ploaie…Începem!

Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.

Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…

Nebula_Effects_Fractal_Stock_by_ineedfire

Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a  ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…

Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…

S-a scumpit kilu de neuroni…

Piețele de desfacere sunt ocupate cu incultură. Ieftină ca braga, repde și bună.
Sunt nenumărați bieți sclavi care trudesc de dimineața până seara în locuri gen biblioteci, săli de lectură, ateliere, camere obscure, aule și scene…
Într-o atmosferă plină de cărți, se chinuie aduși de spate, triști și nerfericiți datorită stigmei inteligenței să își cultive mai departe ogorul mental. Însămânțează mereu cuvinte, stropesc cu lacrimi și sânge și își încălzesc cu inimile recolta de neuroni nemodificată genetic.
Plâng bieții oameni și cântă precum cei amputați în sclavie:

„Plâng mereu neuronii, plânge materia cenușie
Căci seminția lor măiastră se stinge…
Plâng oamenii, sufletele dând pe dinafară
Mulți neuroni au fost puțini rămaseră.
În glia cârlionțată
Plantăm neuroni cu mâinile legate
De frică, de prostie, de moarte”

 

Neuronii sunt firavi din fire. Trebuie pliviți cu grijă, ca nu cumva cu buruienile să scoți și gândurile frumoase. Un neuron nu poate supraviețui fără căldură, gânduri frumoase și muzică. Neuronii sunt mari melomani. Îi încearcă un sentiment de dulceață interioară dacă le dai muzica de bună calitate. Se ofilesc altfel.
Le place să își înfigă dendritele adânc în vise și năzuințe imaginare, se hrănesc cu seva pasiunii arzătoare și înfloresc sub Sol mentalis invictus.
Cei mai norocoși dintre oameni au păduri întregi de neuroni, amplasți filotic între circumvoluționi, interconectați ritmic și aleator, mustind de idei care abia așteaptă să dea în pârg. Unele apar precum florile de cireș de mai, altele se ițesc timide și au nevoie de ani să fructifice: dulce și nutritiv, recompensa fiind pe măsura grijii grădinarului mental.
O adevărată artă, grădinăritul mental. Un fel de Zen dar în loc de Bonsai, linii și pietricele, sculptăm abstracțiuni ale unor idealuri cu aripi de fluturi și timp discret.
N-am înțeles mult timp de ce oamenii nu plantează direct idei și apoi să aștepte rezultate, un fel de copac cu bani gata să crească la cel mai mic imbold. Apoi am realizat că piața ideilor e suprasaturată de falsuri și reciclări, clișee și deghizări fantomatice ale unor umbre de năzuințe către gratificare imediată și acceptare într-o lume în care „grădinarii de vise” sunt tratați precum scursurile.
E o meserie înjositoare, să fii grădinar. Te murdărești în genunchi de umilință, coatele îți sunt tocite de bănci și birouri, fața arsă de soarele care îți generază o sete continuă, o insațietate auto-regenerativă căci dacă vei căuta s-o strângi, se va întinde până când îți revers-deșertifică întreg ținutul cerebral. Pribegind alene printre colinele ce abia așteaptă să îți înfigi plugul în brazdă, începi să te simți uimitor de solitar dar liber. Liber să edifici, să te așezi unde vrei și să te plimbi fără țintă. E Țara Minunilor și a Tuturor Posibilităților. Nu e democrată, nici socialistă, nu e nicicum. Nu e, de fapt.
Ultimele tehnologii vorbesc de transfer de neuroni precum plantarea de puieți. Speranță pentru cei adânciți în întuneric. Sunt atâția și atâția care ar vrea să devină grădinari de celule gliale, măcar, dar nimeni nu mai dă doi bani pe grădinarii de vise. Cum ar fi o lume în care tot ce își dorește fiecare este progresul neîntrerupt, neobosit și mereu cutezător. Total liber în a încerca în orice domeniu i se pare adecvat. În cât timp am călători între stele? Cât ne-am prelungi viața? Și-ar mai plânge mamele copiii răpiţi de cancer? Dar mamele care își îngroapă lacrimile și propriile suflete alături de fiii căzuți în războaie? Ar mai exista asemenea mame? Dar asemenea fii?
Posibilitățile cultivatorilor de neuroni sunt nelimitate. Dar nu mai au piețe de desfacere. Sunt ocupate cu incultură. Ieftină ca braga, repede și bună. Iar s-a scumpit kilul de neuroni…

Articol publicat și în Revista Manifest, Nr. 16, Februarie 2013:
http://www.revistamanifest.eu/2013/02/s-a-scumpit-kilu-de-neuroni/

Where is my mind?

Where-Is-My-Mind-2 Where-is-My-Mind-3 Where-is-my-mindThere is nothing more heartbreaking that a ride on the melancholy train. Rain. Cold. Night. You stare at your own reflection and can’t believe what you see. You look at others, the exact same patterns. No light in their eyes. We commute from day to day with no point, missing targets, dragging endlessly…forever dragging.

A mental illness awareness project

This slideshow requires JavaScript.

Recently, one of my colleagues from Med School approached me and asked me if I wanted to help her with a charity project she was running: raising funds for a few orphans with certain disabilities. This center in our town is full of benevolent people but the funding (as with most of the things here) are very low and some of the proper medical equipment and staff but they do what they can for these poor souls.
As my friend was directing the mental illness department in the Med School’s society, I got the idea of illustrating this in a small staged photoshoot. What followed was an interesting experience, with all the models having no previous experience and improvising on the way. Enjoy!