Midnight Madness
Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește. Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția. Clavicula Nox și ploaie…Începem!
Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.
Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…
Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…
Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…
T
Argentum Chloride 