8/365 A Forest

...at the midpoint through the journey of life, I found myself in a dark forest...
…at the midpoint through the journey of life, I found myself in a dark forest…

There is something about forests that reminds me of human nature: growing, magical, deep, twisted, diverse, intricate, savage, sometimes dark, sometimes benevolent and welcoming, calm or full of whispers…and the list could go on forever. You get the point.
I often like to take small trips into such natural mazes, mostly for the serene feeling and the bit of disconnection from the daily rush of city life. I feel…safe and at home among the old trees.
Anyway, I will let you rest here while I try to manage the film projects I am working on. Don’t worry, the 365 project continues! 🙂

Advertisements

6/365 or why back to the basics is good, sometimes

6-of-365Well, of course old things we did are the reasons why we are who we are, yet, just because we outran or passed a certain step in our evolution (as human beings, as artists, you name it) doesn’t mean we can’t return to all those happenings that beat the path for our current selves.
Much as everyone out there, I started photography with landscape and macro. Nothing too serious, really. Just a cell phone camera and a lot of eagerness and will to learn. I was only fifteen years old and looking back, I still can’t believe 8 years have passed ever since I decided the clicking of shutters at stuff made me able to express myself.
For you see, I have always been frustrated at my inability to draw or paint for the life of me so photography was the next best thing I could do to let out the ideas that blipped and blopped around my head.
So here it is, my 365 project bringing me around to outgrowing little plants, critters and bugs. This one is not much, but the sheer determination of that little plant, to grow higher and higher and towards the sun inspired me to do the same.
Not to mention that the photo happened in the very first location where I decided I should be a photographer. 😀
The main idea? Reinventing yourself is sometimes good if not necessary. And sometimes, in order to do that, you have to retrace your steps to the very roots and start on another branch 🙂

5/365

5/365The fifth day of the 365 project started rather similar with the other one (more details, here), only this time we set off for guitar practice (Miruna is a very proficient guitar player and acts as my teacher 🙂 ).
After all the strumming and finger-numbing scales, we decided to take a break and maybe shoot a few portraits. I had only my camera and my 50mm lens and this is what we came up with.
It was rather silly, she was just playing around while she thought I was setting up my camera, so when I called for attention, she just gave me this look. I knew I had the shot, right away.
A summary? Make sure to always track what’s going around you, that photo you are looking for might not be the best thing out there and sometimes, hazard can really produce some neat results!

3/365 or why I hate taking selfportraits

3-of-365
Ah, self portraits…ever since ancient times, the human ego thingy hasn’t gone one step further from drawing one another one a cave wall and calling it art.
What’s my big issue with “selfies”? (other than being a never ending pool of self-feeding egomaniacal abyss).
A self portrait rarely reflects anything about the artist. Whereas a portrait, by definition, should reveal something (whether true or a role played behind a mask) about a certain someone.
Self portraits LIE! And they do so brazenly and in a cheeky manner. I have yet to see a self portrait where the vision reflects either true enunciation of one’s personality or a true form of artistic foul play or theatrics. We cannot lie enough to ourselves and we cannot lie good enough for others to be deceived.
While the risks involving a true exposure of oneself are, do doubt, to be taken into consideration (given the amount of information warfare going on), in my personal opinion, I believe a self portrait should be done as sincerely as possible or as artistically as possible.
I mean, you won’t send grandma a photo of you acting all mysterious for the sake of facebook’s likes, aye?
Nor will you post on such social networks a photo of you taking a bath, as a baby…or would you?
As the curtain between privacy and publicizing our every living moment gets blurred by the year, I feel…torn.
On one hand, I believe in the intimacy of certain moments and the necessity for those moments to be shared with special people and be kept and treasured deep inside one’s mind.
On the other hand, the utopian inside of me would aspire to a universal bonding, a “big family” (oh, the hippies are all gettin’ giddy). Yet we cannot do so if we keep presenting false imagery and shallow, see-through masks. It only gives people more trust issues (and fills psychiatrist’s pockets, mind you).
Now, the rant above begs the question: is this a true self portrait? Is it sincere? Is it a well-cast mask? I guess that is for you to decide.

Rivers of Molten Gold (2/365)

Rivers-of-Molten-GoldThe Sun sometimes must feel like Midas, gilding and then liquefying everything it touches.
I guess it’s somehow safe to say the family was simply enjoying the late afternoon on the lake. Maybe it’s my nostalgia or something, I don’t know.
But Autumn is a-coming in, right? Somehow autumn makes me all giddy and shooting happy. So, hopefully, more awesome images to come in the next few months.
What would you consider to be a Golden Moment? (The theme I had to execute for today).

Midnight Madness

nebula_effects_fractal_stock_by_ineedfire.jpgMidnight Madness

Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește.  Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția.  Clavicula Nox și ploaie…Începem!

Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.

Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…

Nebula_Effects_Fractal_Stock_by_ineedfire

Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a  ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…

Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…