Unbirth

Unbirth

The Earth is not a Phoenix

Its plumage is blue and specked green

It combusts but won’t rise from the shadow

Of burning ash

Never to breathe life again

Unlike the firebird and hence the name.

 

Oil leaks are not ornithology

The lens are clouded with soot

Blue waves of ether streaked

Pungent of black blood. And grime.

Birds cannot swim the dark night.

Drowning in mid-flight.

 

Uncage the Phoenix.

Freedom means nil.

Rebirth in bondage means less still.

Blinded by ashes and somptuous smog.

It swirls a dance of putrid existance.

Unbirth the Earth. Un-hatch the egg.

Sleepy Evening

Advertisements

Midnight Madness

nebula_effects_fractal_stock_by_ineedfire.jpgMidnight Madness

Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește.  Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția.  Clavicula Nox și ploaie…Începem!

Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.

Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…

Nebula_Effects_Fractal_Stock_by_ineedfire

Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a  ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…

Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…

If you could turn back time…

“He cannot say he understood all of this. Possibly he’s more confused now than ever. But all these moments he’s contemplated — something has occurred. The moments feel substantial in his mind, like stones. Kneeling, reaching down toward the closest one, running his hand across it, he finds it smooth, and slightly cold. He tests the stone’s weight; he finds he can lift it, and the others too. He can fit them together to create a foundation, and embankment, a castle. To build a castle of appropriate size, he will need a great many stones. But what he’s got, now, feels like an acceptable start.”

Causality –  the law that governs over ethics and instates what we call moral principles, for it is not in the power of one’s actions but in their effects that we place our trust (or the lack of thereof) and judgment, gratifying or  dismissing said person.It’s quite simple: You threw a stone in the pond, prepare to welcome the ripples.
But what if you meant for the stone to be thrown further away? Or with more momentum? Or what if you prefer not to have thrown the stone at all? It has been said so many times that pondering over your actions and their effects, taking in account that every little thing you do or say might have rather unpleasant results in the future, is a virtue and one who may tread through life as a guilt-free person is either unscrupulous or a very kind man.

But, can kindness or honesty or even the morality of a person be measured by how carefully (or not) they ponder upon the results of their desires and their expression? What would happen if causality were taken away and we could bend time to our own liking?

“What if our world worked differently? Suppose we could tell her: ‘I didn’t mean what I just said,’ and she would say: ‘It’s okay, I understand,’ and she would not turn away, and life would really proceed as though we had never said that thing? We could remove the damage but still be wiser for the experience.”

Of course, one might play upon such a power so that the consequences would be evaded easily and the only thing that could stop them from being evil is…being good? In an ideal model, people would use such a gift to prevent hurting each other and restore a state of universal peace. But that is why we call such a thing an Utopia.

Going back to my initial premise, it is causality that instates most of the human moral principles: you shall not kill, you shall not steal, you shall not lie…and the list goes on; for you see, what people fear most is betrayal and falsity, although they practice it unknowingly day after day and only condemn it when the effects turn out to be catastrophic.  In order to use it to the greater good, one would require two things: a nearly-perfect understanding of how their actions would influence the future and a certain amount of love, caring enough for that event, or that person and this without any hind purposes; for the greater good and that alone. To ensure things unfold properly and in favor of the other, you must know that person to a degree where you can be sure you can fulfill his or her desire in a satisfactory way and, at the same time, ensure your initial purpose remains unchanged.
What happens is we are constrained by our causality-driven lives, the unpardonable look in another’s eye when a mistake has been committed, and, as many spiritual teachings tried to convince us from ancient times, so quick to judge, point at, frown and alter our states and presence in the face of what we consider betrayal.

Isaac Newton once said that “…a discovery is not good or bad. Good or bad is the way people use this discovery”; in consequence, we can extrapolate and use this when referring to how others perceive the ripples, the echoes of our doings: to some it may matter to a little extent while to others it may bring about the end of a world. So, adding to the complexity of the equation, here is relativity. People cannot be divided into two separate camps, good and bad let alone expect them to simply stay in of them; we change with time, with interactions, with hopes, dreams and yearnings, and only an ignorant would draw the world in such a radical matter of  the two shades and them only, when the Universe around us is actually formed of so many shades of gray which multiply by the various ways each and every one of us perceive them.

Open your mind, and you will find, you’re just as evil…as evil as I !

Perhaps it may seem pessimistic if I am to assume people are, by default, evil.  But I can assure you, if you were to take causality away, most people would turn out bad rather than good because it lies within our nature.
Looking around at all we touch, we, as a race, as an entire global population, we could easily compare ourselves to viruses: infiltrate, consume, reproduce and move on. Our very home is dying, yet we keep living our life cycles without a single care to what may happen afterwards, our fellow beings are suffering, yet we move on and bug ourselves with “important matters” as a stage name for our ignorance. What I am trying to say is, even though we are injected with doctrines built upon empirical proof and countless experiments the ages have taught us, we tend to become axiomatic and take these for granted as “laws” or “don’t-s”  and never ask ourselves why is an act punishable or forbidden. If the only thing that keeps you from killing another human is religion/the fear of prison(or any kind of legal punishment)/”mommy said it’s wrong”, then I have very bad news for you…
What we must do, is choose. And once you go beyond the fear of choice and the chain of responsibility that derives from there, you will realize it’s much easier to go the extra mile and do good, rather than being an ignorant and let things slip by. This path won’t necessarily bring you all the happiness in the world and, according to your religious beliefs may, or may not grant you entrance to some superior state of mind/spirit, but it will surely make you feel better as a human.

So, how can we speak of kindness and forgiveness?
Here was the entire point of this small article, that we must understand that we cannot guide ourselves by causality and LIVE, live as human beings with a conscience, as spiritual beings with the power to discern what should and shouldn’t be done.Now, being imperfect and relative as we are, one shouldn’t imagine this as an absolute concept and force their will upon everything else (another common mistake we learn from our parents: “because I said so!”). Imagine the possibilities of a disrupted time line and the next time you want to tell someone something, take another second and analyze the ramifications of  your every word, your tone, your intentions and their way of being interpreted by the other…with time, you’ll become more and more skilled at this and the people around you will start feeling happier and content to have you in their lives.
Likewise, should you have wronged someone (much as I have, when I felt inspired to write this down), take a little time and go beyond the “whose fault is it” and realize it doesn’t matter and that life is too short for such trivial things. Imagine all the possible things you might want to say, in all kind of forms and only choose those whose actions you’d want to undo less should they happen.

So, I’m taking my stones and I will start building more bridges and less walls, alongside a more carefully planned out register of values that are not only “just because” but explained, detailed and analyzed so that I would never have to stop and ask myself if I’m a good or bad person.

Of Stone, Wind and Reflections

…liniste. In intunecimea padurii vechi, scortoase si rasucite, cu pasi tomantici, vioi, se plimba un cuplu. S-au intalnit cand cararea lui, plina de cenusi si mangal s-a alipit cararii ei, plina de florile poetice ce isi scutura polenul in lacuri ale vanitatii, de ciulini cu zambete tepoase si degete agatatoare, de vita aninata maiastru dar otravitoare si de cioburi de culoarea anemonelor. Nu se poate spune cine a calcat primul dar iata-i pasind impreuna, cu binecuvantarea Batranului Stejar si imbujorarea macilor care le rad hipnotic, ascunzandu-si fata in soarele bland, rusinoase si timide.
Culorile cerului de septembrie tarziu se ascundeau timid printre razele de soare calde dar moi si lenese, incat frunzele cazatoare se impodobeau cu ele pana sa atinga pamantul care isi schimba haina cu un cojoc veritabil, tesut cu migala parca din sperantele ei. Se plimbau mana in mana, cu picioarele goale, pline de praful amintirilor pe calcaie si purtand inca mladierea copilelor verii – firele de iarba verde. Rochita ei lunga si alba joaca un dans stravechi cu Vantul care a invatat ceva trucuri de la fratele lui mai mare, Sburatorul; o valureste si apoi mangaie genunchii copilarosi, desmiarda spatele incalzit de soare si saruta galant mainile Domnitei precum o face cand se strecoara printre strajerii stravechi, saltand mai sus si tot mai sus, printre hlamidele norilor, ca sa sarute mana Reginei.
El, cu lumenul lemnului batand de seve galopante ca un suvoi de lava , cu iedera pe brate si radacini noi crescand din nadirul interior, misterios si candid, calcand alaturi, sub pasii ei si ochii plini de irizatiile undelor ce se arunca in bratele malului.
Norii deveneau rasfatati si, din cauza Soarelui somnoros, se imbufnau si se transformau in vata de zahar multicolora pentru a-l imbia sa mai stea si sa se joace cu ei, norii-niciodata liberi sa faca ce vor. Caci norii sunt mesagerii vantului si vor merge mereu unde merge si el. Oamenii si copacii au radacini: desi vantul ii indoaie, sfasie, rupe, apleaca, doboara, usuca, radacinile ii fac puternici si capabili sa simta mangaieri, adieri, avant  si de aceea sunt mai norocosi decat norii sau nisipul care, si mai ghinionist, nu e purtat numai de vant ci si de apa – mutat, rascolit, dizolvat…transformat.
…In ochii ei de culoarea nisipului mangaiat de mare isi pierduse el o scoica violacee, cu incrustatii intr-o limba a sirenelor ce povesteau despre iubire si afundare in taramuri albastre ale unei lumini efemere si pretioase ale carei ecouri se spargeau in valuri si in interiorul scoicii mov. Si valurile lacului aminteau de valurile marii, caci ajunsesera la ruinele vechi de marmura alba, sacre precum niste oseminte albite de vreme, misterioase si romantice, decazute si abstracte prin colturile sfaramate si scrisurile ilizibile tocite ani si vreme. Platoul rotund se intindea catre interiorul lacului, sustinut de piloni grosi, acoperiti cu muschi, alge si alta flora lacustra, aproape la fel de netezi ca suprafata nemiscata a oglinziii sub clarul de luna albastra. Cei doisprezece piloni se intind simetric la marginea platoului si sustin balustradele sculptate cu forme rotunde, intortocheate si organice: vita-de-vie, iedera si plante arborescente ale caror incurcare uimeste si atrage. Dintre cei doisprezece piloni, unul, cel din centru are capatul sfaramat de o forta incredibila avand in vedere grosimea, iar suprafata sparturii e neteda precum varful unui minutar al unui imens ceas solar. Centrul platoului se desfasoara sub picioarele lor, sonor si dur, un mozaic de forme si culori aranjate si dispuse in forma unei scene idilice ale unor personaje universale de mult uitate. Simt racoarea apei ce curge susurand din varful pilonilor, pe suprafata lor si mai apoi in cercul sculptat din centru iar de acolo serpuind de o parte si de alta a scarilor pe care tocmai le-au lasat in urma. Aici s-au asezat si sprijinit de balustrada veche de cand ploaia cadea dupa alte legi…
[…to be continued…]

Microcosmos

"When the World seems to shine like you had too much wine..."

Sometimes I forget…I forget that the world we live in, all the small factual details that we take for granted are a part of something much bigger,immense,complex and undeniably impossible to encompass or comprehend with a human mind.
Only then I realize that the mind is nothing without the spirit.
Sure, you can detach yourself of all emotion,become cold,cavernous and strictly analytical  towards all causality and the free choice that we, as human beings, are so proud of. You can become so engulfed by either passion or obsession (a sign of interconversion is in order here) that feeling seems something afar and sometimes useless when all you see/need is that which you set your mind upon.
I’ve somehow ended up with a theory that declines some laws of physics and which got me into really odd conversations with very religious people or with some that simply cannot understand that sometimes looking in the mirror is the only way to look back and understand the hind side of things, the underside where the knot resides which holds the answer to the signs on the (apparently easily understood) surface.
I’ve always imagined that every one of us lives in a small sphere of time-space continuum, a bump in a fabric of the Universe’s superior side and a huge knot under, a knot where all the inter-human relations,causality,choices,possibilities,dreams,hopes and alternatives intertwine to models so vast and complex one will never understand since you walk down a single strand and follow its loops, dodging or crashing into others and their strings. And here is where choice comes into play. See it as the hand that moves the needle,intricately,smoothly,playing upon that which some call destiny,fate, God’s will or any other surrogate terms.
Sometimes, these strands intertwine with another and you end up with something so different than anything you have ever encountered before.
It is the case of certain special relationships between two human beings such as soulmates. That feeling of complete understanding,unidirectional vibration and wavelength identification between two soul cores resonating against each other’s pulse, amplifying echoes that end up caressing against the rib cage,heart and subsequently, the entire being.
This is an important factor because, unlike the above stated detachment and pure intellectual and analytical approach, this one offers comprehension and the power to dwell beyond the immediate reality and its constraining variables to dipping into essences that transcend reasoning and argumentation. This allows one to become a true artist that creates and doesn’t only reproduce, copy or restate the same sentences as others have done before him and just provide them with a new wrapping.Or at least, this is how I feel.
My art’s true goal has always been the creation of something new and innovative and expressing these ideas into various and intricate ways while exposing them in rather accessible mediums,but sometimes my vision differs so much from the ones around me that I find myself wondering whether it is I who deviates towards insanity or simply feel too much beyond or simply different from the way others perceive emotions and thoughts.
Sometimes, I wish I could just breathe it out (much like the Yogi’s Prana concept) and let the vapors condense on the surface of one’s mind and soul so that they can use these to form a lens inside, a spyglass that will bring this vision of mine closer and clearer to their comprehension.
This image tries to explain the idea that there are so many of these tiny Microcosms residing inside of me, just waiting for a “Big Bang” (a song, a picture, a feeling,a…person) so that they can start manifesting and agitating to their own plan, following the strands of another knot in another fabric of another Microcosm…