Níðstang

Nithstang-132
The poisoned waters of the Black Lake await.

Își croiește drum prin ceața densă compusă din fum și aburi, zămislite din pământul deschis ca o rană urâtă pe corpul unui uriaș alb. Degetele frământă noroiul cleios și greu, ace mici de gheață pătrund în fiecare crăpătură a pielii. Porii ei se întind către frigul sălbatic care mușcă adânc din coastele fragile și firele firave și subțiri de puf auriu care îi îmbracă trupul. Brațele și gleznele îi sunt îmbrăcate în sângele negru din malul lacului, unghiile descărnate și pulsând roșu de sângele ei lăsând urme rubinii în zăpadă.
Tamaroh(1)-urile îi cad pe umeri, fine și lungi, fluturând frenetic în bătaia vântului, cu fiecare unduire trimițând un șirag de dungi roșii către apă, runele amplificate de puterea blestemului vibrând în părul ei verde și lung.
Se sprijină în toiagul bătrân, noduros și uscat, creat anume pentru acest scop. Sute de nopți l-a siluit cu vorbele otrăvite izvorâte din inima plină de ură și cancer pentru anume, ei. Spuma salivei i se inchega cu fiecare scuipat plin de năduf rece și greu și se dilua mai apoi cu fiecare lacrimă de durere sau de plăcere, în funcție de cât de bine își făcea treaba: sucurile vremelnice ale trupului ei care au înlocuit seva lemnului și l-au transformat într-un instrument al distrugerii.
Se oprește la un pas de apa deja bolnavă de o cerneală a fumului și nopții, broboane de sudoare și cristale de chiciură rece pe frunte și sprâncene. Craniul îi înveninează mintea, îi tulbură ochii și gândurile cu șoaptele lui barbarice și slute. Ura pe care o emană îi arde degetele mâinii iar pielea scrâșneste unde osul sapă încet cu fiecare pendulație. Își mușcă buzele roase de gerul vânăt și deschide ochii.
Craniul vibrează în mâinile ei, trepidând cu sunete înăbușite de bolta palatină și urmele de energie care închid acolo primul favhin(2) pe care a reușit să îl subjuge: bătrân și prea slăbit ca să poată lupta cu agilitatea ei, dar suficient de șiret și iscusit cât să o facă de două ori să își piardă cunoștiința în zăpada înghețată. Dar asta era de mult iar acum vocea neîntrupată a spiritului reprezenta doar o altă muzică a sferelor suferinței care îi dădeau târcoale. Orbitele o privesc gol iar coarnele îi rod în continuare liniiile palmelor.
Lasă craniul în mâzga mocirloasă care aproape că fierbe când incisivii se înfig adânc, cu un plescăit înecăcios și sec. Ridică toiagul și îl înfige cu toată puterea între două pietre de la capătul micului promontoriu pe care stă. Vântul fluieră încet peste zbârciturile din fibră, semn clar că locul este prielnic, că pământului îi este sete. Cu moantele albe precum aracadele, răsucește: întâi în dreapta, apoi în stânga, lacerând măruntaiele colțoase, legând cu tendrile invizibile lemnul de piatră, până ce ura sau timpul le va descătușa.
Cu o agilitate deosebită, se întoarce și ridică tigva brăzdată de semne negre pe care o izbește drept în vărful blestematului piedestal. Hăurile cavernoase ale spiritului acceptă această voință servilă și noul domeniu limitat dar infinit mai vast decât crăpăturile craniului.
Sfârșită, își smulge tamaroh-urile și le alătură coarnelor ascuțite, iar cu asta, sceptrul este complet.
Un strigăt mut ca o prăpastie fără fund unde esența ei deja coboară lipicios spre a fi irosită în nimic iar trupul îi cade rece și imobil precum existența ei.
În aerul șlefuit al dimineții următoare, lângă craniul înfipt într-un par pe malul unui lac negru și fără fund, zace doar o urmă în zăpada peste care își cântă simfonia durerii favhin-ul aspru și neînduplecat.
Blestemul dăinuie și azi.
————————————————————————————————————————–
(1)Tamaroh = benzi lungi și negre, pe care se inscripționează, prin magie sau altfel, numele și abilitățile celui care construiește totemul. Se poartă, de obicei, prinse în părul împletit sau de pielea capului cu ajutorul unor inele special confecționate.
(2)Favhin = spirit de apă deosebit de violent și schimbător, extrem de malvolent și încărcat de ură.

Advertisements