Níðstang

Nithstang-132
The poisoned waters of the Black Lake await.

Își croiește drum prin ceața densă compusă din fum și aburi, zămislite din pământul deschis ca o rană urâtă pe corpul unui uriaș alb. Degetele frământă noroiul cleios și greu, ace mici de gheață pătrund în fiecare crăpătură a pielii. Porii ei se întind către frigul sălbatic care mușcă adânc din coastele fragile și firele firave și subțiri de puf auriu care îi îmbracă trupul. Brațele și gleznele îi sunt îmbrăcate în sângele negru din malul lacului, unghiile descărnate și pulsând roșu de sângele ei lăsând urme rubinii în zăpadă.
Tamaroh(1)-urile îi cad pe umeri, fine și lungi, fluturând frenetic în bătaia vântului, cu fiecare unduire trimițând un șirag de dungi roșii către apă, runele amplificate de puterea blestemului vibrând în părul ei verde și lung.
Se sprijină în toiagul bătrân, noduros și uscat, creat anume pentru acest scop. Sute de nopți l-a siluit cu vorbele otrăvite izvorâte din inima plină de ură și cancer pentru anume, ei. Spuma salivei i se inchega cu fiecare scuipat plin de năduf rece și greu și se dilua mai apoi cu fiecare lacrimă de durere sau de plăcere, în funcție de cât de bine își făcea treaba: sucurile vremelnice ale trupului ei care au înlocuit seva lemnului și l-au transformat într-un instrument al distrugerii.
Se oprește la un pas de apa deja bolnavă de o cerneală a fumului și nopții, broboane de sudoare și cristale de chiciură rece pe frunte și sprâncene. Craniul îi înveninează mintea, îi tulbură ochii și gândurile cu șoaptele lui barbarice și slute. Ura pe care o emană îi arde degetele mâinii iar pielea scrâșneste unde osul sapă încet cu fiecare pendulație. Își mușcă buzele roase de gerul vânăt și deschide ochii.
Craniul vibrează în mâinile ei, trepidând cu sunete înăbușite de bolta palatină și urmele de energie care închid acolo primul favhin(2) pe care a reușit să îl subjuge: bătrân și prea slăbit ca să poată lupta cu agilitatea ei, dar suficient de șiret și iscusit cât să o facă de două ori să își piardă cunoștiința în zăpada înghețată. Dar asta era de mult iar acum vocea neîntrupată a spiritului reprezenta doar o altă muzică a sferelor suferinței care îi dădeau târcoale. Orbitele o privesc gol iar coarnele îi rod în continuare liniiile palmelor.
Lasă craniul în mâzga mocirloasă care aproape că fierbe când incisivii se înfig adânc, cu un plescăit înecăcios și sec. Ridică toiagul și îl înfige cu toată puterea între două pietre de la capătul micului promontoriu pe care stă. Vântul fluieră încet peste zbârciturile din fibră, semn clar că locul este prielnic, că pământului îi este sete. Cu moantele albe precum aracadele, răsucește: întâi în dreapta, apoi în stânga, lacerând măruntaiele colțoase, legând cu tendrile invizibile lemnul de piatră, până ce ura sau timpul le va descătușa.
Cu o agilitate deosebită, se întoarce și ridică tigva brăzdată de semne negre pe care o izbește drept în vărful blestematului piedestal. Hăurile cavernoase ale spiritului acceptă această voință servilă și noul domeniu limitat dar infinit mai vast decât crăpăturile craniului.
Sfârșită, își smulge tamaroh-urile și le alătură coarnelor ascuțite, iar cu asta, sceptrul este complet.
Un strigăt mut ca o prăpastie fără fund unde esența ei deja coboară lipicios spre a fi irosită în nimic iar trupul îi cade rece și imobil precum existența ei.
În aerul șlefuit al dimineții următoare, lângă craniul înfipt într-un par pe malul unui lac negru și fără fund, zace doar o urmă în zăpada peste care își cântă simfonia durerii favhin-ul aspru și neînduplecat.
Blestemul dăinuie și azi.
————————————————————————————————————————–
(1)Tamaroh = benzi lungi și negre, pe care se inscripționează, prin magie sau altfel, numele și abilitățile celui care construiește totemul. Se poartă, de obicei, prinse în părul împletit sau de pielea capului cu ajutorul unor inele special confecționate.
(2)Favhin = spirit de apă deosebit de violent și schimbător, extrem de malvolent și încărcat de ură.

Advertisements

8/365 A Forest

...at the midpoint through the journey of life, I found myself in a dark forest...
…at the midpoint through the journey of life, I found myself in a dark forest…

There is something about forests that reminds me of human nature: growing, magical, deep, twisted, diverse, intricate, savage, sometimes dark, sometimes benevolent and welcoming, calm or full of whispers…and the list could go on forever. You get the point.
I often like to take small trips into such natural mazes, mostly for the serene feeling and the bit of disconnection from the daily rush of city life. I feel…safe and at home among the old trees.
Anyway, I will let you rest here while I try to manage the film projects I am working on. Don’t worry, the 365 project continues! 🙂

For the moon clad in darkness…

Dark-moonNu-mi este cu puțină greutate încercarea infimă de a îmi respira amintirile pentru a aduce acea întâlnire cu Luna la viață.
Catadioptric creier să fi avut și răsfrântele raze s-ar fi deșertat serafic printre stelele aninate lângă girurile-mi seci și nepătruns de nemișcate.
Eminescu n-a văzut Luna decât de prea puține ori, și-a cântat-o slugarnic și silabisit. A mușcat și nu a înțeles nimic. A rămas cu gustul trecător și risipit susurător printre dinții strânși în ciudă și admirație.
Poetii  au cântat Luna, când ochiul se deschidea verde de Laudanum iar sufletele încapsulate de maci horeau prin câmpii cenușii și searbede de nemișcare. Și eu am văzut pentru prima dată, Luna.

– Euclid ar fi înțeles ipotenuza monocatenară. Ar fi înțeles și Luna…
– Sisific suspină paloarea nopții din ochii întorși către sine. (Își atinge involuntar tâmpla)
– Ți-i dragă?
– Mi-i…
– M-am reflectat în ea. A întins o mână făcut din neant… Și m-a împroșcat cu nebuloase și supraaglomerări  pastelate ale unui Univers incert. Tocmai pe mine, cel care am suflat în foale pentru atâtea și atâtea Universuri.
– De câte ori ai văzut Luna?
– Cu adevărat? De prea puține ori. N-am înțeles. Nici fildeș, nici piele, nici sânge, nici urletul lupului, nici vânătoare,  nici tendoane în tensiune precum corzile de pian. Și Luna vibrează mereu.
– A ce?
– Știu și eu? Te dezagregă într-un fel cum numai ea o poate face. Te risipești în tine însuți căci nimicnicie este tot ce ai ridicat cu lutul palmelor și sudoarea frunții. Ancestral, mitic, magic – bălării!
Discul alb, și-atât!
– Ești un castel zidit din fragmente mortuare de vise de supernovă…
– Iar castelele sub imperiul nopții nu străluesc, decad…
– Sub imperiul nopții castelele se întorc la miliardele de rupturi temporale care le-au zămislit.
– Stomacul…
– Ți-e ghem? (Râde)
– Mi-e…clepsidră. Cu derviși ce-și vânzolesc picioarele goale prin dune.

– Ana are mere?
-Și Luna are mere. Fragede și rotunde.
– Care parte a mărului l-o fi lovit pe Newton?
– Newton a văzut dincolo de măr. Nu l-a gustat însă niciodată.
– Legătura între lună și mere… (Confuz)
– Sunt diafane. Păstrează o promisiune sacră a unei inefabile germinări cosmice – un ceas biologic la nivel de Terra incomposita, desicând clipe precum vidul absoarbe esențe. Te speli de păcate în jocul de lumini, iar păcate îți faci căindu-te.
– Păcate? (râde neceremonios și incert)
– Conștiința nu este o porumbiță albă…
– Dar Luna, este ea oare albă?
– Nimic nu este alb. Totul e un gri mai mult sau mai puțin deschis. Universul nu cunoaște absolutism hexadecimal. Ai crede că în alb se regăsește totul, dar de fapt nu afli nimic. E un vid plăcut la atingere.
(Cu mirare) Nu la fel se spune și despre negru?
– Și negrul e tot un fel de gri, dec, prin extensie, un fel de alb. În fond absența totală sau lipsa totală nu prezintă nicio diferență.
– Viață sau Moarte?
– Nimic din acestea nu contează pentru lumina Lunii. Aduce și Viața și Moartea, împreună.
– M-am simțit…de dimensiuni microscopice, înțelegi?
Ești.
– Dar tu?
– A fi infinit sau inexistent rămâne o incertitudine la fel de valabilă. A înțepa Universul cu ace nu conduce la nimic suficient de productiv încât să înțelegem. Dar nu știm să iluminăm, doar să înțepăm momentan.
– Dacă înțepi Timpul, crezi că sângerează? (Cu ochii închiși) Cred că ar țipa și ar curge apă și sânge…
– Timpul curge în tine iar nu tu în el…
(Cu teamă) Și când ne umplem de timp?
– Ne revărsăm înapoi în timp până ce numai ce am fost la începuturi rămâne…

– Scopul acestei discuții a fost…?
– Nu poți pricepe. Nu încă.
– Să încerc mai mult?
– Din contră, încearcă mai puțin.
– Oare serenitatea și asceza merg mână-n mână? Și de ce nu am văzut până acum Luna?
– Oamenii au ochi să vadă dar nu știu a se zgâi.
– Este nepoliticos…
– Doar dacă ceea ce face subiectul „zgâielii” nu privește înapoi…
– Ca…un fel de oglindă ce îți reflectă spatele?
– Sau ochii întorși spre sine.
– În care nu se reflectă nici măcar razele-i proprii!
– Ai înțeles ceva nou în noaptea asta.