For the moon clad in darkness…

Nu-mi este cu puțină greutate încercarea infimă de a îmi respira amintirile pentru a aduce acea întâlnire cu Luna la viață.
Catadioptric creier să fi avut și răsfrântele raze s-ar fi deșertat serafic printre stelele aninate lângă girurile-mi seci și nepătruns de nemișcate.
Eminescu n-a văzut Luna decât de prea puține ori, și-a cântat-o slugarnic și silabisit. A mușcat și nu a înțeles nimic. A rămas cu gustul trecător și risipit susurător printre dinții strânși în ciudă și admirație.
Poetii  au cântat Luna, când ochiul se deschidea verde de Laudanum iar sufletele încapsulate de maci horeau prin câmpii cenușii și searbede de nemișcare. Și eu am văzut pentru prima dată, Luna.
—
– Euclid ar fi înțeles ipotenuza monocatenară. Ar fi înțeles și Luna…
– Sisific suspină paloarea nopții din ochii întorși către sine. (Își atinge involuntar tâmpla)
– Ți-i dragă?
– Mi-i…
– M-am reflectat în ea. A întins o mână făcut din neant… Și m-a împroșcat cu nebuloase și supraaglomerări  pastelate ale unui Univers incert. Tocmai pe mine, cel care am suflat în foale pentru atâtea și atâtea Universuri.
– De câte ori ai văzut Luna?
– Cu adevărat? De prea puține ori. N-am înțeles. Nici fildeș, nici piele, nici sânge, nici urletul lupului, nici vânătoare,  nici tendoane în tensiune precum corzile de pian. Și Luna vibrează mereu.
– A ce?
– Știu și eu? Te dezagregă într-un fel cum numai ea o poate face. Te risipești în tine însuți căci nimicnicie este tot ce ai ridicat cu lutul palmelor și sudoarea frunții. Ancestral, mitic, magic – bălării!
Discul alb, și-atât!
– Ești un castel zidit din fragmente mortuare de vise de supernovă…
– Iar castelele sub imperiul nopții nu străluesc, decad…
– Sub imperiul nopții castelele se întorc la miliardele de rupturi temporale care le-au zămislit.
– Stomacul…
– Ți-e ghem? (Râde)
– Mi-e…clepsidră. Cu derviși ce-și vânzolesc picioarele goale prin dune.
—
– Ana are mere?
-Și Luna are mere. Fragede și rotunde.
– Care parte a mărului l-o fi lovit pe Newton?
– Newton a văzut dincolo de măr. Nu l-a gustat însă niciodată.
– Legătura între lună și mere… (Confuz)
– Sunt diafane. Păstrează o promisiune sacră a unei inefabile germinări cosmice – un ceas biologic la nivel de Terra incomposita, desicând clipe precum vidul absoarbe esențe. Te speli de păcate în jocul de lumini, iar păcate îți faci căindu-te.
– Păcate? (râde neceremonios și incert)
– Conștiința nu este o porumbiță albă…
– Dar Luna, este ea oare albă?
– Nimic nu este alb. Totul e un gri mai mult sau mai puțin deschis. Universul nu cunoaște absolutism hexadecimal. Ai crede că în alb se regăsește totul, dar de fapt nu afli nimic. E un vid plăcut la atingere.
– (Cu mirare) Nu la fel se spune și despre negru?
– Și negrul e tot un fel de gri, dec, prin extensie, un fel de alb. În fond absența totală sau lipsa totală nu prezintă nicio diferență.
– Viață sau Moarte?
– Nimic din acestea nu contează pentru lumina Lunii. Aduce și Viața și Moartea, împreună.
– M-am simțit…de dimensiuni microscopice, înțelegi?
– Ești.
– Dar tu?
– A fi infinit sau inexistent rămâne o incertitudine la fel de valabilă. A înțepa Universul cu ace nu conduce la nimic suficient de productiv încât să înțelegem. Dar nu știm să iluminăm, doar să înțepăm momentan.
– Dacă înțepi Timpul, crezi că sângerează? (Cu ochii închiși) Cred că ar țipa și ar curge apă și sânge…
– Timpul curge în tine iar nu tu în el…
– (Cu teamă) Și când ne umplem de timp?
– Ne revărsăm înapoi în timp până ce numai ce am fost la începuturi rămâne…
—
– Scopul acestei discuții a fost…?
– Nu poți pricepe. Nu încă.
– Să încerc mai mult?
– Din contră, încearcă mai puțin.
– Oare serenitatea și asceza merg mână-n mână? Și de ce nu am văzut până acum Luna?
– Oamenii au ochi să vadă dar nu știu a se zgâi.
– Este nepoliticos…
– Doar dacă ceea ce face subiectul „zgâielii” nu privește înapoi…
– Ca…un fel de oglindă ce îți reflectă spatele?
– Sau ochii întorși spre sine.
– În care nu se reflectă nici măcar razele-i proprii!
– Ai înțeles ceva nou în noaptea asta.

Midnight Madness

Midnight Madness

Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește.  Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția.  Clavicula Nox și ploaie…Începem!

Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.

Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…

Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a  ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…

Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…

A Game of Tick-Tack-Toe

Life is merely a game of choices, X's and O's, Positive and negative, Darkness and Light: Infinite dichotomy.

The History of a “Click!”

I had a flash of light pass through the cells of my imagination: it was a day that called for a photograph; like a hungry wolf, it craved, crawled and howled for one. My fingers itched to feel the weight of the camera, the delicate balance of the perfectly aligned mirrors, lens and the breath of the aperture as it exhaled with each blink of the shutter curtains flicking and falling, stirring old dust and setting the calm lakes aflame with ripples. So I picked up my old partner in mischief and head into a vast hallway of unknown steps, marble corridors, hidden pathways, dusty trails, abandoned highways and thickets. Where my light (for it was mine, and nobody else’s) took me, it was impossible to tell since a viewfinder only offers a limited perception, one eye at a time. It was a scream of colors, shades, blackness and blinding light of the impending doom, wandering, weaving, brutally reflecting, smashing, bouncing, twisting and turning, diffracted or amplified as my eyes slowly flooded and the tears began to pour out: a silent storm of crevices, like a rain of bokeh and softness. And then…and THEN, like that rebellious particle that just couldn’t stay put and just HAD to move, bringing about the end of an endless era of stillness into the fulminating chaos of Creation, expanding tentacles of hot, ionized gases, consuming the perfect black of the astral sleep…just like that I…clicked! The camera began to heave as the pulleys shook their old laziness and began to lift (screeching in silent tongues of the Ancient Ones) the mirror, the curtains stirred dust (into the space where imagination, passion, hopes, dreams meet their catalyst, blending and morphing) and flashed open and with the trembling of the entire apparatus, the aperture opened with a microscopic twitch of the fatigued ballerina, the whole dark corridor trembling, shaking smothered in tension and suspense as the light began to flood every dark corner where the slightest touch of Evil might have ever hidden, crackling noise of the suicidal photons, rushing rapidly towards the very fibers of mind, depleting their collagen nature, tearing though tissue and bringing about the Lux Aeternam shining upon Bliss. The camera bled! It bleed for an endless eternity as I stared in wonder, my eyes blind and my mind fractured, my heart into pulsating struggle, my breath nowhere to be found but my feet unable to support and collapsing like old pillars of antique temples when the Ocean of Sensation gushes in, with the delicacy of a raging Tsunami. For you see, in my imprudence, in my impossibility to understand…but, then again, what human being could ever possibly understand? Do gods dream of this when it’s time for Uthenera?  Have I reached the primordial states of hot matter and disoriented particles clashing into a dance of Death that sprung Life?… …in my childish curiosity, I pointed the lens (with the finesse of the accomplished artist, as I wanted myself to think, to believe, cold, calculated, with the grace of a…cannon) towards the very incipient mixture of primordial wonders, where worlds still rise and fall, nebulae of thoughts and condensed wormholes of emotions, ready to make you lose yourself and everything else in, where stars appear at any given moment and Supernova flashes are a common occurrence: her eyes… In a fraction of the time it takes for the soul to realize its nature, my light, her light, all the lights that ever were or ever will be, both dark and vivid, hidden or obscene formed a spectrum indivisible by nothing than the heart-reason prism, and in no manner by a measly, simplistic instrument constructed of cold condensed surfaces that merely copied one upon another, transporting form but not substance, creating but crystals of chipped Cosmos encapsulating casts of human conscience… It is alive, it has grown roots and it’s growing inwards, inverted and uncomprisingly unstoppable inside of me!  So it was born, and so it lives on: by these glimpses of blinks in the photon’s eye, by those tiny moments when you are nothing yet everything, when moving so fast you feel like grabbing light and whip it like a whip, with thunder and lightning alongside your shoulders and splashes of electric cuts that bleed…Life And I cannot help but wonder…how many of my atoms, formerly belonging to one of the Great Poets:  Ovidius, Homer, Virgil, how many of them, residing now in me, in my right temple or in the valves that open my heart, how many of them will release the energies they contained in a time where Aeneas walked the earth, lifting me higher and higher, how many of them will irradiate like a million plutonium Suns…just so that I can start to understand…how? (Because how is much more important than why.)

Of Stone, Wind and Reflections

…liniste. In intunecimea padurii vechi, scortoase si rasucite, cu pasi tomantici, vioi, se plimba un cuplu. S-au intalnit cand cararea lui, plina de cenusi si mangal s-a alipit cararii ei, plina de florile poetice ce isi scutura polenul in lacuri ale vanitatii, de ciulini cu zambete tepoase si degete agatatoare, de vita aninata maiastru dar otravitoare si de cioburi de culoarea anemonelor. Nu se poate spune cine a calcat primul dar iata-i pasind impreuna, cu binecuvantarea Batranului Stejar si imbujorarea macilor care le rad hipnotic, ascunzandu-si fata in soarele bland, rusinoase si timide.
Culorile cerului de septembrie tarziu se ascundeau timid printre razele de soare calde dar moi si lenese, incat frunzele cazatoare se impodobeau cu ele pana sa atinga pamantul care isi schimba haina cu un cojoc veritabil, tesut cu migala parca din sperantele ei. Se plimbau mana in mana, cu picioarele goale, pline de praful amintirilor pe calcaie si purtand inca mladierea copilelor verii – firele de iarba verde. Rochita ei lunga si alba joaca un dans stravechi cu Vantul care a invatat ceva trucuri de la fratele lui mai mare, Sburatorul; o valureste si apoi mangaie genunchii copilarosi, desmiarda spatele incalzit de soare si saruta galant mainile Domnitei precum o face cand se strecoara printre strajerii stravechi, saltand mai sus si tot mai sus, printre hlamidele norilor, ca sa sarute mana Reginei.
El, cu lumenul lemnului batand de seve galopante ca un suvoi de lava , cu iedera pe brate si radacini noi crescand din nadirul interior, misterios si candid, calcand alaturi, sub pasii ei si ochii plini de irizatiile undelor ce se arunca in bratele malului.
Norii deveneau rasfatati si, din cauza Soarelui somnoros, se imbufnau si se transformau in vata de zahar multicolora pentru a-l imbia sa mai stea si sa se joace cu ei, norii-niciodata liberi sa faca ce vor. Caci norii sunt mesagerii vantului si vor merge mereu unde merge si el. Oamenii si copacii au radacini: desi vantul ii indoaie, sfasie, rupe, apleaca, doboara, usuca, radacinile ii fac puternici si capabili sa simta mangaieri, adieri, avant  si de aceea sunt mai norocosi decat norii sau nisipul care, si mai ghinionist, nu e purtat numai de vant ci si de apa – mutat, rascolit, dizolvat…transformat.
…In ochii ei de culoarea nisipului mangaiat de mare isi pierduse el o scoica violacee, cu incrustatii intr-o limba a sirenelor ce povesteau despre iubire si afundare in taramuri albastre ale unei lumini efemere si pretioase ale carei ecouri se spargeau in valuri si in interiorul scoicii mov. Si valurile lacului aminteau de valurile marii, caci ajunsesera la ruinele vechi de marmura alba, sacre precum niste oseminte albite de vreme, misterioase si romantice, decazute si abstracte prin colturile sfaramate si scrisurile ilizibile tocite ani si vreme. Platoul rotund se intindea catre interiorul lacului, sustinut de piloni grosi, acoperiti cu muschi, alge si alta flora lacustra, aproape la fel de netezi ca suprafata nemiscata a oglinziii sub clarul de luna albastra. Cei doisprezece piloni se intind simetric la marginea platoului si sustin balustradele sculptate cu forme rotunde, intortocheate si organice: vita-de-vie, iedera si plante arborescente ale caror incurcare uimeste si atrage. Dintre cei doisprezece piloni, unul, cel din centru are capatul sfaramat de o forta incredibila avand in vedere grosimea, iar suprafata sparturii e neteda precum varful unui minutar al unui imens ceas solar. Centrul platoului se desfasoara sub picioarele lor, sonor si dur, un mozaic de forme si culori aranjate si dispuse in forma unei scene idilice ale unor personaje universale de mult uitate. Simt racoarea apei ce curge susurand din varful pilonilor, pe suprafata lor si mai apoi in cercul sculptat din centru iar de acolo serpuind de o parte si de alta a scarilor pe care tocmai le-au lasat in urma. Aici s-au asezat si sprijinit de balustrada veche de cand ploaia cadea dupa alte legi…
[…to be continued…]

Microcosmos

Sometimes I forget…I forget that the world we live in, all the small factual details that we take for granted are a part of something much bigger,immense,complex and undeniably impossible to encompass or comprehend with a human mind.
Only then I realize that the mind is nothing without the spirit.
Sure, you can detach yourself of all emotion,become cold,cavernous and strictly analytical  towards all causality and the free choice that we, as human beings, are so proud of. You can become so engulfed by either passion or obsession (a sign of interconversion is in order here) that feeling seems something afar and sometimes useless when all you see/need is that which you set your mind upon.
I’ve somehow ended up with a theory that declines some laws of physics and which got me into really odd conversations with very religious people or with some that simply cannot understand that sometimes looking in the mirror is the only way to look back and understand the hind side of things, the underside where the knot resides which holds the answer to the signs on the (apparently easily understood) surface.
I’ve always imagined that every one of us lives in a small sphere of time-space continuum, a bump in a fabric of the Universe’s superior side and a huge knot under, a knot where all the inter-human relations,causality,choices,possibilities,dreams,hopes and alternatives intertwine to models so vast and complex one will never understand since you walk down a single strand and follow its loops, dodging or crashing into others and their strings. And here is where choice comes into play. See it as the hand that moves the needle,intricately,smoothly,playing upon that which some call destiny,fate, God’s will or any other surrogate terms.
Sometimes, these strands intertwine with another and you end up with something so different than anything you have ever encountered before.
It is the case of certain special relationships between two human beings such as soulmates. That feeling of complete understanding,unidirectional vibration and wavelength identification between two soul cores resonating against each other’s pulse, amplifying echoes that end up caressing against the rib cage,heart and subsequently, the entire being.
This is an important factor because, unlike the above stated detachment and pure intellectual and analytical approach, this one offers comprehension and the power to dwell beyond the immediate reality and its constraining variables to dipping into essences that transcend reasoning and argumentation. This allows one to become a true artist that creates and doesn’t only reproduce, copy or restate the same sentences as others have done before him and just provide them with a new wrapping.Or at least, this is how I feel.
My art’s true goal has always been the creation of something new and innovative and expressing these ideas into various and intricate ways while exposing them in rather accessible mediums,but sometimes my vision differs so much from the ones around me that I find myself wondering whether it is I who deviates towards insanity or simply feel too much beyond or simply different from the way others perceive emotions and thoughts.
Sometimes, I wish I could just breathe it out (much like the Yogi’s Prana concept) and let the vapors condense on the surface of one’s mind and soul so that they can use these to form a lens inside, a spyglass that will bring this vision of mine closer and clearer to their comprehension.
This image tries to explain the idea that there are so many of these tiny Microcosms residing inside of me, just waiting for a “Big Bang” (a song, a picture, a feeling,a…person) so that they can start manifesting and agitating to their own plan, following the strands of another knot in another fabric of another Microcosm…