O scurtă povestire despre tradiție

The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globulețelor mele.
The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globuleţelor mele.

Sezonul sărbătorilor. Foarte mulți dintre noi ne pregătim deja în fel și chip, culinar, vestimentar, financiar și poate cel mai important, emoțional, pentru venirea sărbătorilor de iarnă. Acum, să clarificăm lucrurile, când spun „sărbători de iarnă” mă refer la orice ați alege să cinstiți în această perioadă în funcție de tradiție, obicei, credință și/sau religie.
Ceea ce este important, însă, nu cât de mare este bradul, câte lumânări parfumate aprindeți, cu ce vine Moșul sau ce mâncărurile alese ați pregătit. Sunt ferm convins că fiecare dintre aceste tradiții își au rolul lor, frumoase, îmbucurătoare și pline de fast. Importantă este esența iar nu executarea unei datorii care uneori ne lasă seci, obosiți, sătui, irascibili și imuni la acel inefabil dar rar spirit al Crăciunului. Am să vă povestesc o tradiție personală care a început fix acum 20 de ani și de atunci încoace îmi aduce mai multă bucurie decât toate sarmalele, moșii și ler-ul lui Hrușcă la un loc. Concluzia, mai către final. Deci, să depănăm:

Se întâmpla undeva prin iarna lui ’93, când, înțepat de frig și îmbujorat bine de aerul tăios, mergeam alene împreună cu părinții pentru cumpărăturile de Crăciun (a se citit „ei făceau cumpărături și țineau o ureche deschisă în timp ce eu îmi exprimam foarte clar și entuziast opinia asupra diverselor jucării prin fața cărora mă perindam”).
Mama avea un obicei din a merge la cumpărături de decorații (grație și îndemn pur feminin) așa că, în fiecare an, se întâmpla să batem Timișoara în lung și-n lat pentru a aduce o nouă găselniță printre cele ce așteptau cuminți, ordonate frumos, în cutii, acasă. Globuleţe de toate felurile, formele, culorile, beteală, clopoței, clinchete, sclipirici, îngerași, steluțe toate alese, cercetate, analizate și criticate de ochiul ferm al mamei care își dorea ca totul să fie aranjat cu finețe și bun gust.
Se întâmpla ca în iarna de care vă povestesc, după un inventar riguros, să constatăm că ne lipsea fix ornamentul  din vârf, o stea din sticlă albă, îngemănată cu firișoare aurii pe care mama o cumpărase în tinerețe „tocmai de la Constanța”. Se spărsese iar micile bucățele luceau trist către mine iar mama a decis că era timpul să împodobim vărful bradului cu ceva nou.
Revenind din reverie, așa cum spuneam, mă plimbam agale cu ai mei printre stand-urile unei piețe locale printre culori, forme „Jingle Bells” și alte lucruri sezoniere în speranța unei epifanii în materie de podoabe. N-am avut noroc. Ore în șir și tot atâtea piețe nu ne-au oferit nimic interesant dincolo de ubiquitarele vârfuri de lance din plastic țeapăn și dizgrațios. Începuse să îmi fie frig. Și foame.
Pe măsură ce răbdarea mea și speranțele alor mei se terminau mai repede decât cozonacul bunicii proaspăt ieșit din cupor, am văzut, undeva la o margine de piață, un domn care vindea globuleţe.

Aici devine interesant. Nu știu alții cum sunt dar eu am uneori momente suspendate în timp, ca doi fulgi de nea alunecând ușor unul lângă altul până se contopesc. Trăgând-o pe mama de mână, am ajuns  lângă Dacia extrem de veche, extrem de roșie precum comunismul care o scuipase pe pământ înainte ca eu să fi văzt lumina zilei. Suflătorul în sticlă nu avea mai mult de 30 de ani, o față blândă dar roșie fie din cauza frigului tăios, fie din pricina apropierii zilnice de foale și sticla fierbinte care curge ca mierea de mai. Avea mâini arse și aspre dar muncite și cinstite, mâinile unui om care punea pasiune în ceea ce face, chiar dacă nu este ușor. Alături de el, înfofolită bine și cu obraji la fel de roșii precum ai mei, fetița lui de 10? 11? Poate 12 ani dar nu mai mult, care probabil încerca să înțeleagă cum aduce tata banii acasă sau își dorea să prindă secretele meseriei de la o vărstă fragedă.
Iar opera lor? Abia atunci am înțeles, iar în creierul meu amorțit de frig, nerăbdare, foame și culorile zilei, am înțeles: ceea ce făceau cei doi era artă migăloasă, fină, nerecompensată și prea puțin apreciată. Vedeți, domnul simpatic sufla globulețe iar micuța cu ochii de un albastru-gri adânc precum pâcla ce se lasă dimineața pe dealuri, le picta cum știa și se pricepea mai bine, cu culorile pe care și le puteau permite.
Nu a fost un simplu imbold copilăresc, văzusem ornamente mai colorate, mai vii, mai frumoase, mai ciudate, mai cochete…dar niciunul nu mi-a trezit o căldură și un sentiment de plenitudine sufletească așa cum au făcut-o micile sfere de sticlă care mă priveau din portbagajul vechii mașini.
Zece minute mai târziu, tata ducea în brațe o cutie enormă plină cu clinchetele cristaline iar mama mai că țopăia de fericire.
Douăzeci de ierni mai târziu, stau și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, ținând într-o mână mult mai mare dar cu inima la fel de strânsă ca și atunci…ultimul globuleţ din sticla suflătorului.
Este vechi, subțire, firav….dar atât de frumos! Iar în el, deși răsună cristalin la atingere, pot resimți spiritul atâtor sărbători petrecute în căldura compasiunii și bunătății sufletești. Sunt copil de Crăciun. Din nou…

V-am promis o concluzie, nu-i așa?
Concluzia este că nu poți pune un preț pe sentimente. Pe tradiții. Pe simțămintele care ne umplu cu fiecare dintre aceste sărbători magice.
Pentru mine a încetat de mult să mai fie un pretext religios. Nici măcar o searbădă tradiție nu mai este. De ce serbez eu Crăciunul? Pentru mine are un scop ritualic. Îmi oferă posibilitatea de a da mâna cu mânușa acelui copil cu obraji roșii ca două mere și ochi mari plini de uimire cu care se privea în reflexia micuței mingi de sticlă.
Așadar, amintiți-vă ce înseamnă Crăciunul. În niciun caz nu este vaca de la Milka, camioanele de la Coca-Cola, brazi tăiați și vânduți la suprapreț, cadouri făcute cu ranchiună și simț de datorie, nu de noblețe sau candoare sufletească. Nu este nici ultimul iPhone pus sub brad nici vacanța extravagantă pe la Predeal/Sinaia/Austria sau mai știu eu unde v-ați decis să spargeți averea strânsă cu greu de voi sau de sudoarea părinților.
Crăciunul este un pact al reînnoirii veseliei, minții și un prilej excelent să putem fim copii, îmbujorați, inocenți dar cu ochi mari și gânduri pline de vise.

8/365 A Forest

...at the midpoint through the journey of life, I found myself in a dark forest...
…at the midpoint through the journey of life, I found myself in a dark forest…

There is something about forests that reminds me of human nature: growing, magical, deep, twisted, diverse, intricate, savage, sometimes dark, sometimes benevolent and welcoming, calm or full of whispers…and the list could go on forever. You get the point.
I often like to take small trips into such natural mazes, mostly for the serene feeling and the bit of disconnection from the daily rush of city life. I feel…safe and at home among the old trees.
Anyway, I will let you rest here while I try to manage the film projects I am working on. Don’t worry, the 365 project continues! 🙂

6/365 or why back to the basics is good, sometimes

6-of-365Well, of course old things we did are the reasons why we are who we are, yet, just because we outran or passed a certain step in our evolution (as human beings, as artists, you name it) doesn’t mean we can’t return to all those happenings that beat the path for our current selves.
Much as everyone out there, I started photography with landscape and macro. Nothing too serious, really. Just a cell phone camera and a lot of eagerness and will to learn. I was only fifteen years old and looking back, I still can’t believe 8 years have passed ever since I decided the clicking of shutters at stuff made me able to express myself.
For you see, I have always been frustrated at my inability to draw or paint for the life of me so photography was the next best thing I could do to let out the ideas that blipped and blopped around my head.
So here it is, my 365 project bringing me around to outgrowing little plants, critters and bugs. This one is not much, but the sheer determination of that little plant, to grow higher and higher and towards the sun inspired me to do the same.
Not to mention that the photo happened in the very first location where I decided I should be a photographer. 😀
The main idea? Reinventing yourself is sometimes good if not necessary. And sometimes, in order to do that, you have to retrace your steps to the very roots and start on another branch 🙂

5/365

5/365The fifth day of the 365 project started rather similar with the other one (more details, here), only this time we set off for guitar practice (Miruna is a very proficient guitar player and acts as my teacher 🙂 ).
After all the strumming and finger-numbing scales, we decided to take a break and maybe shoot a few portraits. I had only my camera and my 50mm lens and this is what we came up with.
It was rather silly, she was just playing around while she thought I was setting up my camera, so when I called for attention, she just gave me this look. I knew I had the shot, right away.
A summary? Make sure to always track what’s going around you, that photo you are looking for might not be the best thing out there and sometimes, hazard can really produce some neat results!

4/365 or why keeping your photos matters

MirunaSo, with the start of this 365 project, I decided  to work on more of the ideas I had going around but had no time/didn’t dare to start.
One lovely late summer morning, I took my friend Miruna out for a shoot. Some portrait practice for me, some leisure fun activity for her.
As we arrived on scene, the Botanical Garden from Craiova (the city I currently live in), we walked among all sorts of trees, bushes, shrubs and plants of all kind of sorts until we found a meadow among the thicket.
Tall, Cypress and a few Oak trees stretched out wide while the ground was covered in ivy.
Now, here’s the fun part: as we unloaded out gear, clothes and whatever else we were encumbered by, the Sun slowly crept into the sky and spilled its rays all over the meadow through the network of branches and foliage. Miruna had turned around to see it rise and as the rays contoured her hair, I grabbed my camera and asked if she liked the sunrise. She turned around, excited and smiling. And then, SNAP!. I had the shot.
Now, the day continued, we did lots of shots, some of which I considered to be so much better, yet when I arrived back home and downloaded the results onto my computer, I noticed things wre quite different from the results in the field.
The main idea? Always keep the photos you might want to delete on scene because they don’t seem quite as good as you’d expect. Because later on, you might find these gems among the stones and be glad you did so!

3/365 or why I hate taking selfportraits

3-of-365
Ah, self portraits…ever since ancient times, the human ego thingy hasn’t gone one step further from drawing one another one a cave wall and calling it art.
What’s my big issue with “selfies”? (other than being a never ending pool of self-feeding egomaniacal abyss).
A self portrait rarely reflects anything about the artist. Whereas a portrait, by definition, should reveal something (whether true or a role played behind a mask) about a certain someone.
Self portraits LIE! And they do so brazenly and in a cheeky manner. I have yet to see a self portrait where the vision reflects either true enunciation of one’s personality or a true form of artistic foul play or theatrics. We cannot lie enough to ourselves and we cannot lie good enough for others to be deceived.
While the risks involving a true exposure of oneself are, do doubt, to be taken into consideration (given the amount of information warfare going on), in my personal opinion, I believe a self portrait should be done as sincerely as possible or as artistically as possible.
I mean, you won’t send grandma a photo of you acting all mysterious for the sake of facebook’s likes, aye?
Nor will you post on such social networks a photo of you taking a bath, as a baby…or would you?
As the curtain between privacy and publicizing our every living moment gets blurred by the year, I feel…torn.
On one hand, I believe in the intimacy of certain moments and the necessity for those moments to be shared with special people and be kept and treasured deep inside one’s mind.
On the other hand, the utopian inside of me would aspire to a universal bonding, a “big family” (oh, the hippies are all gettin’ giddy). Yet we cannot do so if we keep presenting false imagery and shallow, see-through masks. It only gives people more trust issues (and fills psychiatrist’s pockets, mind you).
Now, the rant above begs the question: is this a true self portrait? Is it sincere? Is it a well-cast mask? I guess that is for you to decide.

Rivers of Molten Gold (2/365)

Rivers-of-Molten-GoldThe Sun sometimes must feel like Midas, gilding and then liquefying everything it touches.
I guess it’s somehow safe to say the family was simply enjoying the late afternoon on the lake. Maybe it’s my nostalgia or something, I don’t know.
But Autumn is a-coming in, right? Somehow autumn makes me all giddy and shooting happy. So, hopefully, more awesome images to come in the next few months.
What would you consider to be a Golden Moment? (The theme I had to execute for today).