Sezonul sărbătorilor. Foarte mulți dintre noi ne pregătim deja în fel și chip, culinar, vestimentar, financiar și poate cel mai important, emoțional, pentru venirea sărbătorilor de iarnă. Acum, să clarificăm lucrurile, când spun „sărbători de iarnă” mă refer la orice ați alege să cinstiți în această perioadă în funcție de tradiție, obicei, credință și/sau religie.
Ceea ce este important, însă, nu cât de mare este bradul, câte lumânări parfumate aprindeți, cu ce vine Moșul sau ce mâncărurile alese ați pregătit. Sunt ferm convins că fiecare dintre aceste tradiții își au rolul lor, frumoase, îmbucurătoare și pline de fast. Importantă este esența iar nu executarea unei datorii care uneori ne lasă seci, obosiți, sătui, irascibili și imuni la acel inefabil dar rar spirit al Crăciunului. Am să vă povestesc o tradiție personală care a început fix acum 20 de ani și de atunci încoace îmi aduce mai multă bucurie decât toate sarmalele, moșii și ler-ul lui Hrușcă la un loc. Concluzia, mai către final. Deci, să depănăm:
Se întâmpla undeva prin iarna lui ’93, când, înțepat de frig și îmbujorat bine de aerul tăios, mergeam alene împreună cu părinții pentru cumpărăturile de Crăciun (a se citit „ei făceau cumpărături și țineau o ureche deschisă în timp ce eu îmi exprimam foarte clar și entuziast opinia asupra diverselor jucării prin fața cărora mă perindam”).
Mama avea un obicei din a merge la cumpărături de decorații (grație și îndemn pur feminin) așa că, în fiecare an, se întâmpla să batem Timișoara în lung și-n lat pentru a aduce o nouă găselniță printre cele ce așteptau cuminți, ordonate frumos, în cutii, acasă. Globuleţe de toate felurile, formele, culorile, beteală, clopoței, clinchete, sclipirici, îngerași, steluțe toate alese, cercetate, analizate și criticate de ochiul ferm al mamei care își dorea ca totul să fie aranjat cu finețe și bun gust.
Se întâmpla ca în iarna de care vă povestesc, după un inventar riguros, să constatăm că ne lipsea fix ornamentul din vârf, o stea din sticlă albă, îngemănată cu firișoare aurii pe care mama o cumpărase în tinerețe „tocmai de la Constanța”. Se spărsese iar micile bucățele luceau trist către mine iar mama a decis că era timpul să împodobim vărful bradului cu ceva nou.
Revenind din reverie, așa cum spuneam, mă plimbam agale cu ai mei printre stand-urile unei piețe locale printre culori, forme „Jingle Bells” și alte lucruri sezoniere în speranța unei epifanii în materie de podoabe. N-am avut noroc. Ore în șir și tot atâtea piețe nu ne-au oferit nimic interesant dincolo de ubiquitarele vârfuri de lance din plastic țeapăn și dizgrațios. Începuse să îmi fie frig. Și foame.
Pe măsură ce răbdarea mea și speranțele alor mei se terminau mai repede decât cozonacul bunicii proaspăt ieșit din cupor, am văzut, undeva la o margine de piață, un domn care vindea globuleţe.
Aici devine interesant. Nu știu alții cum sunt dar eu am uneori momente suspendate în timp, ca doi fulgi de nea alunecând ușor unul lângă altul până se contopesc. Trăgând-o pe mama de mână, am ajuns lângă Dacia extrem de veche, extrem de roșie precum comunismul care o scuipase pe pământ înainte ca eu să fi văzt lumina zilei. Suflătorul în sticlă nu avea mai mult de 30 de ani, o față blândă dar roșie fie din cauza frigului tăios, fie din pricina apropierii zilnice de foale și sticla fierbinte care curge ca mierea de mai. Avea mâini arse și aspre dar muncite și cinstite, mâinile unui om care punea pasiune în ceea ce face, chiar dacă nu este ușor. Alături de el, înfofolită bine și cu obraji la fel de roșii precum ai mei, fetița lui de 10? 11? Poate 12 ani dar nu mai mult, care probabil încerca să înțeleagă cum aduce tata banii acasă sau își dorea să prindă secretele meseriei de la o vărstă fragedă.
Iar opera lor? Abia atunci am înțeles, iar în creierul meu amorțit de frig, nerăbdare, foame și culorile zilei, am înțeles: ceea ce făceau cei doi era artă migăloasă, fină, nerecompensată și prea puțin apreciată. Vedeți, domnul simpatic sufla globulețe iar micuța cu ochii de un albastru-gri adânc precum pâcla ce se lasă dimineața pe dealuri, le picta cum știa și se pricepea mai bine, cu culorile pe care și le puteau permite.
Nu a fost un simplu imbold copilăresc, văzusem ornamente mai colorate, mai vii, mai frumoase, mai ciudate, mai cochete…dar niciunul nu mi-a trezit o căldură și un sentiment de plenitudine sufletească așa cum au făcut-o micile sfere de sticlă care mă priveau din portbagajul vechii mașini.
Zece minute mai târziu, tata ducea în brațe o cutie enormă plină cu clinchetele cristaline iar mama mai că țopăia de fericire.
Douăzeci de ierni mai târziu, stau și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, ținând într-o mână mult mai mare dar cu inima la fel de strânsă ca și atunci…ultimul globuleţ din sticla suflătorului.
Este vechi, subțire, firav….dar atât de frumos! Iar în el, deși răsună cristalin la atingere, pot resimți spiritul atâtor sărbători petrecute în căldura compasiunii și bunătății sufletești. Sunt copil de Crăciun. Din nou…
V-am promis o concluzie, nu-i așa?
Concluzia este că nu poți pune un preț pe sentimente. Pe tradiții. Pe simțămintele care ne umplu cu fiecare dintre aceste sărbători magice.
Pentru mine a încetat de mult să mai fie un pretext religios. Nici măcar o searbădă tradiție nu mai este. De ce serbez eu Crăciunul? Pentru mine are un scop ritualic. Îmi oferă posibilitatea de a da mâna cu mânușa acelui copil cu obraji roșii ca două mere și ochi mari plini de uimire cu care se privea în reflexia micuței mingi de sticlă.
Așadar, amintiți-vă ce înseamnă Crăciunul. În niciun caz nu este vaca de la Milka, camioanele de la Coca-Cola, brazi tăiați și vânduți la suprapreț, cadouri făcute cu ranchiună și simț de datorie, nu de noblețe sau candoare sufletească. Nu este nici ultimul iPhone pus sub brad nici vacanța extravagantă pe la Predeal/Sinaia/Austria sau mai știu eu unde v-ați decis să spargeți averea strânsă cu greu de voi sau de sudoarea părinților.
Crăciunul este un pact al reînnoirii veseliei, minții și un prilej excelent să putem fim copii, îmbujorați, inocenți dar cu ochi mari și gânduri pline de vise.
S
T
Argentum Chloride 