O scurtă povestire despre tradiție

The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globulețelor mele.
The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globuleţelor mele.

Sezonul sărbătorilor. Foarte mulți dintre noi ne pregătim deja în fel și chip, culinar, vestimentar, financiar și poate cel mai important, emoțional, pentru venirea sărbătorilor de iarnă. Acum, să clarificăm lucrurile, când spun „sărbători de iarnă” mă refer la orice ați alege să cinstiți în această perioadă în funcție de tradiție, obicei, credință și/sau religie.
Ceea ce este important, însă, nu cât de mare este bradul, câte lumânări parfumate aprindeți, cu ce vine Moșul sau ce mâncărurile alese ați pregătit. Sunt ferm convins că fiecare dintre aceste tradiții își au rolul lor, frumoase, îmbucurătoare și pline de fast. Importantă este esența iar nu executarea unei datorii care uneori ne lasă seci, obosiți, sătui, irascibili și imuni la acel inefabil dar rar spirit al Crăciunului. Am să vă povestesc o tradiție personală care a început fix acum 20 de ani și de atunci încoace îmi aduce mai multă bucurie decât toate sarmalele, moșii și ler-ul lui Hrușcă la un loc. Concluzia, mai către final. Deci, să depănăm:

Se întâmpla undeva prin iarna lui ’93, când, înțepat de frig și îmbujorat bine de aerul tăios, mergeam alene împreună cu părinții pentru cumpărăturile de Crăciun (a se citit „ei făceau cumpărături și țineau o ureche deschisă în timp ce eu îmi exprimam foarte clar și entuziast opinia asupra diverselor jucării prin fața cărora mă perindam”).
Mama avea un obicei din a merge la cumpărături de decorații (grație și îndemn pur feminin) așa că, în fiecare an, se întâmpla să batem Timișoara în lung și-n lat pentru a aduce o nouă găselniță printre cele ce așteptau cuminți, ordonate frumos, în cutii, acasă. Globuleţe de toate felurile, formele, culorile, beteală, clopoței, clinchete, sclipirici, îngerași, steluțe toate alese, cercetate, analizate și criticate de ochiul ferm al mamei care își dorea ca totul să fie aranjat cu finețe și bun gust.
Se întâmpla ca în iarna de care vă povestesc, după un inventar riguros, să constatăm că ne lipsea fix ornamentul  din vârf, o stea din sticlă albă, îngemănată cu firișoare aurii pe care mama o cumpărase în tinerețe „tocmai de la Constanța”. Se spărsese iar micile bucățele luceau trist către mine iar mama a decis că era timpul să împodobim vărful bradului cu ceva nou.
Revenind din reverie, așa cum spuneam, mă plimbam agale cu ai mei printre stand-urile unei piețe locale printre culori, forme „Jingle Bells” și alte lucruri sezoniere în speranța unei epifanii în materie de podoabe. N-am avut noroc. Ore în șir și tot atâtea piețe nu ne-au oferit nimic interesant dincolo de ubiquitarele vârfuri de lance din plastic țeapăn și dizgrațios. Începuse să îmi fie frig. Și foame.
Pe măsură ce răbdarea mea și speranțele alor mei se terminau mai repede decât cozonacul bunicii proaspăt ieșit din cupor, am văzut, undeva la o margine de piață, un domn care vindea globuleţe.

Aici devine interesant. Nu știu alții cum sunt dar eu am uneori momente suspendate în timp, ca doi fulgi de nea alunecând ușor unul lângă altul până se contopesc. Trăgând-o pe mama de mână, am ajuns  lângă Dacia extrem de veche, extrem de roșie precum comunismul care o scuipase pe pământ înainte ca eu să fi văzt lumina zilei. Suflătorul în sticlă nu avea mai mult de 30 de ani, o față blândă dar roșie fie din cauza frigului tăios, fie din pricina apropierii zilnice de foale și sticla fierbinte care curge ca mierea de mai. Avea mâini arse și aspre dar muncite și cinstite, mâinile unui om care punea pasiune în ceea ce face, chiar dacă nu este ușor. Alături de el, înfofolită bine și cu obraji la fel de roșii precum ai mei, fetița lui de 10? 11? Poate 12 ani dar nu mai mult, care probabil încerca să înțeleagă cum aduce tata banii acasă sau își dorea să prindă secretele meseriei de la o vărstă fragedă.
Iar opera lor? Abia atunci am înțeles, iar în creierul meu amorțit de frig, nerăbdare, foame și culorile zilei, am înțeles: ceea ce făceau cei doi era artă migăloasă, fină, nerecompensată și prea puțin apreciată. Vedeți, domnul simpatic sufla globulețe iar micuța cu ochii de un albastru-gri adânc precum pâcla ce se lasă dimineața pe dealuri, le picta cum știa și se pricepea mai bine, cu culorile pe care și le puteau permite.
Nu a fost un simplu imbold copilăresc, văzusem ornamente mai colorate, mai vii, mai frumoase, mai ciudate, mai cochete…dar niciunul nu mi-a trezit o căldură și un sentiment de plenitudine sufletească așa cum au făcut-o micile sfere de sticlă care mă priveau din portbagajul vechii mașini.
Zece minute mai târziu, tata ducea în brațe o cutie enormă plină cu clinchetele cristaline iar mama mai că țopăia de fericire.
Douăzeci de ierni mai târziu, stau și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, ținând într-o mână mult mai mare dar cu inima la fel de strânsă ca și atunci…ultimul globuleţ din sticla suflătorului.
Este vechi, subțire, firav….dar atât de frumos! Iar în el, deși răsună cristalin la atingere, pot resimți spiritul atâtor sărbători petrecute în căldura compasiunii și bunătății sufletești. Sunt copil de Crăciun. Din nou…

V-am promis o concluzie, nu-i așa?
Concluzia este că nu poți pune un preț pe sentimente. Pe tradiții. Pe simțămintele care ne umplu cu fiecare dintre aceste sărbători magice.
Pentru mine a încetat de mult să mai fie un pretext religios. Nici măcar o searbădă tradiție nu mai este. De ce serbez eu Crăciunul? Pentru mine are un scop ritualic. Îmi oferă posibilitatea de a da mâna cu mânușa acelui copil cu obraji roșii ca două mere și ochi mari plini de uimire cu care se privea în reflexia micuței mingi de sticlă.
Așadar, amintiți-vă ce înseamnă Crăciunul. În niciun caz nu este vaca de la Milka, camioanele de la Coca-Cola, brazi tăiați și vânduți la suprapreț, cadouri făcute cu ranchiună și simț de datorie, nu de noblețe sau candoare sufletească. Nu este nici ultimul iPhone pus sub brad nici vacanța extravagantă pe la Predeal/Sinaia/Austria sau mai știu eu unde v-ați decis să spargeți averea strânsă cu greu de voi sau de sudoarea părinților.
Crăciunul este un pact al reînnoirii veseliei, minții și un prilej excelent să putem fim copii, îmbujorați, inocenți dar cu ochi mari și gânduri pline de vise.

Advertisements

6/365 or why back to the basics is good, sometimes

6-of-365Well, of course old things we did are the reasons why we are who we are, yet, just because we outran or passed a certain step in our evolution (as human beings, as artists, you name it) doesn’t mean we can’t return to all those happenings that beat the path for our current selves.
Much as everyone out there, I started photography with landscape and macro. Nothing too serious, really. Just a cell phone camera and a lot of eagerness and will to learn. I was only fifteen years old and looking back, I still can’t believe 8 years have passed ever since I decided the clicking of shutters at stuff made me able to express myself.
For you see, I have always been frustrated at my inability to draw or paint for the life of me so photography was the next best thing I could do to let out the ideas that blipped and blopped around my head.
So here it is, my 365 project bringing me around to outgrowing little plants, critters and bugs. This one is not much, but the sheer determination of that little plant, to grow higher and higher and towards the sun inspired me to do the same.
Not to mention that the photo happened in the very first location where I decided I should be a photographer. 😀
The main idea? Reinventing yourself is sometimes good if not necessary. And sometimes, in order to do that, you have to retrace your steps to the very roots and start on another branch 🙂

Rivers of Molten Gold (2/365)

Rivers-of-Molten-GoldThe Sun sometimes must feel like Midas, gilding and then liquefying everything it touches.
I guess it’s somehow safe to say the family was simply enjoying the late afternoon on the lake. Maybe it’s my nostalgia or something, I don’t know.
But Autumn is a-coming in, right? Somehow autumn makes me all giddy and shooting happy. So, hopefully, more awesome images to come in the next few months.
What would you consider to be a Golden Moment? (The theme I had to execute for today).

Midnight Madness

nebula_effects_fractal_stock_by_ineedfire.jpgMidnight Madness

Mecanizat.
Mă așez, aprind veioza, o sting la loc pentru că nu am nevoie de lumină. Am monitorul. Glisez măsuța pentru tastatură. Literele lucesc himeric în pâlpâitul vechiului monitor obosit. Beau ceai verde și ma gâdilă plăcut pe faringele pulsând dureros de inflamat. Mi-e mai cald, nu neapărat și mai bine. Plouă afară și asta mă liniștește.  Căștile îmi smulg mici fire de păr dar nici asta nu pare să îmi afecteze dispoziția.  Clavicula Nox și ploaie…Începem!

Pensiv.
Câteodată mă gândesc cum ar fi dacă am avea degete sonore. De câte ori atingi câte ceva, se aude un clinchet, o notă, un acord sau cate o simfonie. Pentru mulți ar ieși cacofonii tardive dar asta e chestie de gust. Să mergi încet cu degetele pe suprafețe sau să îți iei un handboard și să faci un kickflip ori de câte ori îți vine acru și dor de ducă, în timp ce în spate rulează Ramones pe ritmul falangelor. Și uneori când dai un pumn în perete să urle surd un Angel’s Thanatos și sunetele calde și așchii să îți zgarie pielea într-un vibrato divin ca de polizor unghiular pe dinți de metal.
Bătăile din palme ar fi ceva feeric iar aplauzele pe care le-ar primi un artist la scenă deschisă după ce și-a deschis bucuros inima publicului care i-a sorbit sufletul condimentat cu sânge și sudoare, ar însemna însăși aerul de deasupra să tremure, să vibreze, să bubuie, să se rupă de sine însuși și de dimensiunea fizică, să capete o caracteristică aformă și indescifrabilă iar cu un shift eteric să reumple artistul de pacea Arcadiei.
Unii umblă cu degetele pe corzi precum păianjenii pe pânze. Sar, glisează, țopăie din nou, își ajustează poziția precum gimnastele în drumul către paralela următoare iar apoi dansul frenetic își reia cursul cu grație, patos și insațiabilă candoare. Alții bat ritmuri antice, șamaniste pe piei întinse de animale. Cam ca atunci când citești prima dată Toomai al Elefanților și te minunezi cu ochii cât bolțile cerești de mari și de adânci iar inima micuță tropăind asemeni elefantului bătrân cât Carboniferul și tot la fel de înțelept ca însăși Gaia.
Iar unii comandă aerul, manipulându-l cu candoarea unui suflător de sticlă fierbinte, manufacturând sunete pe care îngerii încă se chinuie să le buchisească. Suflă în metal, lemn, suflă în aer cu arborele traheo-bronșic cuprins de o vâlvătaie care se răspândește hipnotizant precum dragonii chinezești în nopțile de sărbătoare.

Epifanic.
Și dacă s-ar stinge Soarele într-o zi? Cu un sfârâit de muc de țigară într-o scrumieră cu bere în ea.
Și un flux cosmic, neobosit, ca un râu ancestral revărsat, pe care plutesc sicriele atâtor și atâtor idei și idealuri, atâtor lumi trecute sau viitoare, o vâltoare ca un polonic într-o supă primordială care își spală marginile de punctul imaginar tangențial pe care Soarele se învârte și apoi înaintează cu violența a mii de tsunami dar fără cutremur. Aburii radioactivi se adaugă presiunii cazanului Universal care răsuflă mereu către spații nedefinite spre a înmuia pânza pe care își va întinde apoi culorile. Am trăi nepăsători o bună perioadă de timp iar apoi am orbecăi bicisnic în noaptea negră și de acum, eternă. Pentru mulți nu ar fi nicio diferență substanțială. De mult Soarele doar apune peste mințile și inimile unora, fără să își dea măcar seama. Alții încearcă să-l reparindă cu bețe de chibrit ude. Dacă s-ar stinge Soarele, aztecii s-ar ruga la Calea Lactee.
Câte generații blestemate ar trebui să treacă până când am învăța să locuim în măruntaiele calde ale Pământului, cu ochii vulnerabili și inutili deschiși larg către satinul negru al spațiului. Am învăța să lipăim nostalgic sângele planetei pe care tot noi îl otrăveam cândva, mândri și țanțoși. Am dezvolta branhii subterane care să ne permită fixarea aerului deja rarefiat și prețios cu minuțiozitatea unei broderii chinezești. Ne-ar fi tare dor de Soare…

Nebula_Effects_Fractal_Stock_by_ineedfire

Astral…
…îmi vâslesc încet mica ambarcațiune din fireturi de timp plutind pe praf de stele lichefiat. Lopețile lasă dâre adânci care, știu și eu, peste milenii vor da naștere nemișcării ce va zămisli o nouă Terră. O Terra Nova. Soarele s-a stins iar muzica Universului îmi este doar ea singură complice și companion în lunga călătorie înaintea-mi. Pe lângă vâsle, pe lângă urechi prin mine și peste tot se scurg frecvențele ancestrale ale exploziei inițiale, cu fiecare țipăt al fiecărui întâi născut, cu toate râsetele și bucuriile începuturilor și sfârșiturilor, tristețe, agonie, jale, osane, blesteme, scârșnituri și foșnituri, inspiruri și clipiri. Aud…tot. Oamenii vor să vadă căci a vedea înseamnă a crede, spun ei…bieți nebuni, nu știu ei oare că doar a auzi înseamnă a începe să pricepi? Dintre toate manifestările Universului nostru, lumina este cea mai înșelătoare și defăimătoare. Însăși definiția ei este o iluzie; lumina nu a făcut niciodată un lucru mai clar ci doar ușor de observat când toate celelalte proprietăți caracteristice și minunate rămâneau ascunse de forța mistică a radiației fotonilor.
Prin clipocitul apei de stele aud sunetele guturale ale viermelui care se târăște prin măruntaiele Proiecției în care ne vedem și ne știm, solzi atemporali și reci precum necunoașterea se mișcă sinuos pe suprafața însăși rădăcinii Universului cu încetineala nepăsării Timpului. Nordicii îi spuneau Nidhogg iar în nimicnicia noastră de oameni am încercat să-l vedem ca pe un șarpe ce sugrumă Viața din Copac.
Pe măsură ce mârâitul surd se vântură prin coaja Fructului, înțeleg de ce oamenii se tem atât de întuneric: nu le este frică de necunoscut cum susțin prea muți, ci de prea multă cunoaștere. Adevărul este unul înfiorător și cataclismic pentru percepția noastră limitată. În Întuneric poți să auzi Liniștea. Liniștea este pentru sunete ceea ce Lumina este pentru văz, dar Liniștea este corectă: concis, mecanic și necruțător de corectă în intransigența cu care ne măsoară gânditor. Ne măsoară fără să îi pese. Fără să judece sau să simtă o fărâmă de compasiune pentru agitațiile unor atomi puțin prea cutezători. Nu există scop. Nu există sens. Nu există…existența însăși. Deși își întinde tentaculele prin noi pentru a resimți acest zbucium prostec și haotic, nu reprezintă nimic mai mult decât copacul care înmugurește câțiva muguri noi pentru a resimți căldura și pe o altă ramură.
Toată această alergare pe loc către Infinit este o risipă de energie, nisip scurs printre degetele care nu au găsit un motiv pentru care să se strângă.
Nisipiul astral se scruge încet printre fibrele mele, de îndată ce am coborât din barcă. Universul miroase a sare, sare de nimic anionic și cationi de Timp. Grăunțele de nisip pe care le răscolesc nonșalant cu tălpile conțin mii de atomi care vibrează unul pentru celălalt, asincronic sau în tandem, fără să știe ce forțe se mișcă în jurul lor. Iau unul între index și degetul mare și simt electronii destabilizându-se la impactul cu amprentele mele. Îmi cade printre degete ca o pasăre obosită de zbor, cu aripile frânte. Am frânt la rându-mi, mii de speranțe cu nepăsarea unui gest atât de natural ca a  ridica ceva din praf.
Picioarele mele fac micuța barcă să tremure pentru ca mai apoi să despice din nou masa catifelată pe care plutește, vălurile iscate spălând nonșalant malurile…

Adormit.
Mă trezesc din mine însumi pentru puține cucernice nimic-momente. Apoi mă arunc în marea vâltoare, extaziat și uimit, la mila atomilor care saltă animalic și comandă imperios un marș funebru, ilogic iar singura viteză de croazieră nu permite luatul de vederi. Îmi permit să îmi umplu pumnii cu puține trăiri încapsulate în secunde nesemnificative pe care le vărs apoi în sân ca un copil care fură cireșe de Mai cu pielea înroșită sub Soarele vesel și cald…

Where is my mind?

Where-Is-My-Mind-2 Where-is-My-Mind-3 Where-is-my-mindThere is nothing more heartbreaking that a ride on the melancholy train. Rain. Cold. Night. You stare at your own reflection and can’t believe what you see. You look at others, the exact same patterns. No light in their eyes. We commute from day to day with no point, missing targets, dragging endlessly…forever dragging.

The History of a “Click!”

I had a flash of light pass through the cells of my imagination: it was a day that called for a photograph; like a hungry wolf, it craved, crawled and howled for one. My fingers itched to feel the weight of the camera, the delicate balance of the perfectly aligned mirrors, lens and the breath of the aperture as it exhaled with each blink of the shutter curtains flicking and falling, stirring old dust and setting the calm lakes aflame with ripples. So I picked up my old partner in mischief and head into a vast hallway of unknown steps, marble corridors, hidden pathways, dusty trails, abandoned highways and thickets. Where my light (for it was mine, and nobody else’s) took me, it was impossible to tell since a viewfinder only offers a limited perception, one eye at a time. It was a scream of colors, shades, blackness and blinding light of the impending doom, wandering, weaving, brutally reflecting, smashing, bouncing, twisting and turning, diffracted or amplified as my eyes slowly flooded and the tears began to pour out: a silent storm of crevices, like a rain of bokeh and softness. And then…and THEN, like that rebellious particle that just couldn’t stay put and just HAD to move, bringing about the end of an endless era of stillness into the fulminating chaos of Creation, expanding tentacles of hot, ionized gases, consuming the perfect black of the astral sleep…just like that I…clicked! The camera began to heave as the pulleys shook their old laziness and began to lift (screeching in silent tongues of the Ancient Ones) the mirror, the curtains stirred dust (into the space where imagination, passion, hopes, dreams meet their catalyst, blending and morphing) and flashed open and with the trembling of the entire apparatus, the aperture opened with a microscopic twitch of the fatigued ballerina, the whole dark corridor trembling, shaking smothered in tension and suspense as the light began to flood every dark corner where the slightest touch of Evil might have ever hidden, crackling noise of the suicidal photons, rushing rapidly towards the very fibers of mind, depleting their collagen nature, tearing though tissue and bringing about the Lux Aeternam shining upon Bliss. The camera bled! It bleed for an endless eternity as I stared in wonder, my eyes blind and my mind fractured, my heart into pulsating struggle, my breath nowhere to be found but my feet unable to support and collapsing like old pillars of antique temples when the Ocean of Sensation gushes in, with the delicacy of a raging Tsunami. For you see, in my imprudence, in my impossibility to understand…but, then again, what human being could ever possibly understand? Do gods dream of this when it’s time for Uthenera?  Have I reached the primordial states of hot matter and disoriented particles clashing into a dance of Death that sprung Life?… …in my childish curiosity, I pointed the lens (with the finesse of the accomplished artist, as I wanted myself to think, to believe, cold, calculated, with the grace of a…cannon) towards the very incipient mixture of primordial wonders, where worlds still rise and fall, nebulae of thoughts and condensed wormholes of emotions, ready to make you lose yourself and everything else in, where stars appear at any given moment and Supernova flashes are a common occurrence: her eyes… In a fraction of the time it takes for the soul to realize its nature, my light, her light, all the lights that ever were or ever will be, both dark and vivid, hidden or obscene formed a spectrum indivisible by nothing than the heart-reason prism, and in no manner by a measly, simplistic instrument constructed of cold condensed surfaces that merely copied one upon another, transporting form but not substance, creating but crystals of chipped Cosmos encapsulating casts of human conscience… It is alive, it has grown roots and it’s growing inwards, inverted and uncomprisingly unstoppable inside of me!  So it was born, and so it lives on: by these glimpses of blinks in the photon’s eye, by those tiny moments when you are nothing yet everything, when moving so fast you feel like grabbing light and whip it like a whip, with thunder and lightning alongside your shoulders and splashes of electric cuts that bleed…Life And I cannot help but wonder…how many of my atoms, formerly belonging to one of the Great Poets:  Ovidius, Homer, Virgil, how many of them, residing now in me, in my right temple or in the valves that open my heart, how many of them will release the energies they contained in a time where Aeneas walked the earth, lifting me higher and higher, how many of them will irradiate like a million plutonium Suns…just so that I can start to understand…how? (Because how is much more important than why.)