O scurtă povestire despre tradiție

The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globulețelor mele.
The last survivor. Un fel de Braveheart al copilăriei globuleţelor mele.

Sezonul sărbătorilor. Foarte mulți dintre noi ne pregătim deja în fel și chip, culinar, vestimentar, financiar și poate cel mai important, emoțional, pentru venirea sărbătorilor de iarnă. Acum, să clarificăm lucrurile, când spun „sărbători de iarnă” mă refer la orice ați alege să cinstiți în această perioadă în funcție de tradiție, obicei, credință și/sau religie.
Ceea ce este important, însă, nu cât de mare este bradul, câte lumânări parfumate aprindeți, cu ce vine Moșul sau ce mâncărurile alese ați pregătit. Sunt ferm convins că fiecare dintre aceste tradiții își au rolul lor, frumoase, îmbucurătoare și pline de fast. Importantă este esența iar nu executarea unei datorii care uneori ne lasă seci, obosiți, sătui, irascibili și imuni la acel inefabil dar rar spirit al Crăciunului. Am să vă povestesc o tradiție personală care a început fix acum 20 de ani și de atunci încoace îmi aduce mai multă bucurie decât toate sarmalele, moșii și ler-ul lui Hrușcă la un loc. Concluzia, mai către final. Deci, să depănăm:

Se întâmpla undeva prin iarna lui ’93, când, înțepat de frig și îmbujorat bine de aerul tăios, mergeam alene împreună cu părinții pentru cumpărăturile de Crăciun (a se citit „ei făceau cumpărături și țineau o ureche deschisă în timp ce eu îmi exprimam foarte clar și entuziast opinia asupra diverselor jucării prin fața cărora mă perindam”).
Mama avea un obicei din a merge la cumpărături de decorații (grație și îndemn pur feminin) așa că, în fiecare an, se întâmpla să batem Timișoara în lung și-n lat pentru a aduce o nouă găselniță printre cele ce așteptau cuminți, ordonate frumos, în cutii, acasă. Globuleţe de toate felurile, formele, culorile, beteală, clopoței, clinchete, sclipirici, îngerași, steluțe toate alese, cercetate, analizate și criticate de ochiul ferm al mamei care își dorea ca totul să fie aranjat cu finețe și bun gust.
Se întâmpla ca în iarna de care vă povestesc, după un inventar riguros, să constatăm că ne lipsea fix ornamentul  din vârf, o stea din sticlă albă, îngemănată cu firișoare aurii pe care mama o cumpărase în tinerețe „tocmai de la Constanța”. Se spărsese iar micile bucățele luceau trist către mine iar mama a decis că era timpul să împodobim vărful bradului cu ceva nou.
Revenind din reverie, așa cum spuneam, mă plimbam agale cu ai mei printre stand-urile unei piețe locale printre culori, forme „Jingle Bells” și alte lucruri sezoniere în speranța unei epifanii în materie de podoabe. N-am avut noroc. Ore în șir și tot atâtea piețe nu ne-au oferit nimic interesant dincolo de ubiquitarele vârfuri de lance din plastic țeapăn și dizgrațios. Începuse să îmi fie frig. Și foame.
Pe măsură ce răbdarea mea și speranțele alor mei se terminau mai repede decât cozonacul bunicii proaspăt ieșit din cupor, am văzut, undeva la o margine de piață, un domn care vindea globuleţe.

Aici devine interesant. Nu știu alții cum sunt dar eu am uneori momente suspendate în timp, ca doi fulgi de nea alunecând ușor unul lângă altul până se contopesc. Trăgând-o pe mama de mână, am ajuns  lângă Dacia extrem de veche, extrem de roșie precum comunismul care o scuipase pe pământ înainte ca eu să fi văzt lumina zilei. Suflătorul în sticlă nu avea mai mult de 30 de ani, o față blândă dar roșie fie din cauza frigului tăios, fie din pricina apropierii zilnice de foale și sticla fierbinte care curge ca mierea de mai. Avea mâini arse și aspre dar muncite și cinstite, mâinile unui om care punea pasiune în ceea ce face, chiar dacă nu este ușor. Alături de el, înfofolită bine și cu obraji la fel de roșii precum ai mei, fetița lui de 10? 11? Poate 12 ani dar nu mai mult, care probabil încerca să înțeleagă cum aduce tata banii acasă sau își dorea să prindă secretele meseriei de la o vărstă fragedă.
Iar opera lor? Abia atunci am înțeles, iar în creierul meu amorțit de frig, nerăbdare, foame și culorile zilei, am înțeles: ceea ce făceau cei doi era artă migăloasă, fină, nerecompensată și prea puțin apreciată. Vedeți, domnul simpatic sufla globulețe iar micuța cu ochii de un albastru-gri adânc precum pâcla ce se lasă dimineața pe dealuri, le picta cum știa și se pricepea mai bine, cu culorile pe care și le puteau permite.
Nu a fost un simplu imbold copilăresc, văzusem ornamente mai colorate, mai vii, mai frumoase, mai ciudate, mai cochete…dar niciunul nu mi-a trezit o căldură și un sentiment de plenitudine sufletească așa cum au făcut-o micile sfere de sticlă care mă priveau din portbagajul vechii mașini.
Zece minute mai târziu, tata ducea în brațe o cutie enormă plină cu clinchetele cristaline iar mama mai că țopăia de fericire.
Douăzeci de ierni mai târziu, stau și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, ținând într-o mână mult mai mare dar cu inima la fel de strânsă ca și atunci…ultimul globuleţ din sticla suflătorului.
Este vechi, subțire, firav….dar atât de frumos! Iar în el, deși răsună cristalin la atingere, pot resimți spiritul atâtor sărbători petrecute în căldura compasiunii și bunătății sufletești. Sunt copil de Crăciun. Din nou…

V-am promis o concluzie, nu-i așa?
Concluzia este că nu poți pune un preț pe sentimente. Pe tradiții. Pe simțămintele care ne umplu cu fiecare dintre aceste sărbători magice.
Pentru mine a încetat de mult să mai fie un pretext religios. Nici măcar o searbădă tradiție nu mai este. De ce serbez eu Crăciunul? Pentru mine are un scop ritualic. Îmi oferă posibilitatea de a da mâna cu mânușa acelui copil cu obraji roșii ca două mere și ochi mari plini de uimire cu care se privea în reflexia micuței mingi de sticlă.
Așadar, amintiți-vă ce înseamnă Crăciunul. În niciun caz nu este vaca de la Milka, camioanele de la Coca-Cola, brazi tăiați și vânduți la suprapreț, cadouri făcute cu ranchiună și simț de datorie, nu de noblețe sau candoare sufletească. Nu este nici ultimul iPhone pus sub brad nici vacanța extravagantă pe la Predeal/Sinaia/Austria sau mai știu eu unde v-ați decis să spargeți averea strânsă cu greu de voi sau de sudoarea părinților.
Crăciunul este un pact al reînnoirii veseliei, minții și un prilej excelent să putem fim copii, îmbujorați, inocenți dar cu ochi mari și gânduri pline de vise.

Advertisements

6/365 or why back to the basics is good, sometimes

6-of-365Well, of course old things we did are the reasons why we are who we are, yet, just because we outran or passed a certain step in our evolution (as human beings, as artists, you name it) doesn’t mean we can’t return to all those happenings that beat the path for our current selves.
Much as everyone out there, I started photography with landscape and macro. Nothing too serious, really. Just a cell phone camera and a lot of eagerness and will to learn. I was only fifteen years old and looking back, I still can’t believe 8 years have passed ever since I decided the clicking of shutters at stuff made me able to express myself.
For you see, I have always been frustrated at my inability to draw or paint for the life of me so photography was the next best thing I could do to let out the ideas that blipped and blopped around my head.
So here it is, my 365 project bringing me around to outgrowing little plants, critters and bugs. This one is not much, but the sheer determination of that little plant, to grow higher and higher and towards the sun inspired me to do the same.
Not to mention that the photo happened in the very first location where I decided I should be a photographer. 😀
The main idea? Reinventing yourself is sometimes good if not necessary. And sometimes, in order to do that, you have to retrace your steps to the very roots and start on another branch 🙂

Her Sad Story (1/365)

Her-Sad-StoryAnd with this, I shall start my 365 challenge.
This is an image I shot during the making of a short movie (whose title is still unrevealed due to the movie being still in pre-production)
Hanging around on the set sure is fun and you can definitely snap some interesting things, from emotions to simple amazing and funny stills.
What’s so special about it? Other than it was a completely lucky shot and filled with emotion? Being shot on a 40-year old lens, full manual with no meter data whatsoever.
So…here it goes. My first post on the 365 challenge. I don’t have anything set in stone, I jsut want to redefine my style and work more on my photography since I feel I kinda’ neglected it lately.
Are any of you doing the 365 Challenge? Let me know!  🙂

For the moon clad in darkness…

Dark-moonNu-mi este cu puțină greutate încercarea infimă de a îmi respira amintirile pentru a aduce acea întâlnire cu Luna la viață.
Catadioptric creier să fi avut și răsfrântele raze s-ar fi deșertat serafic printre stelele aninate lângă girurile-mi seci și nepătruns de nemișcate.
Eminescu n-a văzut Luna decât de prea puține ori, și-a cântat-o slugarnic și silabisit. A mușcat și nu a înțeles nimic. A rămas cu gustul trecător și risipit susurător printre dinții strânși în ciudă și admirație.
Poetii  au cântat Luna, când ochiul se deschidea verde de Laudanum iar sufletele încapsulate de maci horeau prin câmpii cenușii și searbede de nemișcare. Și eu am văzut pentru prima dată, Luna.

– Euclid ar fi înțeles ipotenuza monocatenară. Ar fi înțeles și Luna…
– Sisific suspină paloarea nopții din ochii întorși către sine. (Își atinge involuntar tâmpla)
– Ți-i dragă?
– Mi-i…
– M-am reflectat în ea. A întins o mână făcut din neant… Și m-a împroșcat cu nebuloase și supraaglomerări  pastelate ale unui Univers incert. Tocmai pe mine, cel care am suflat în foale pentru atâtea și atâtea Universuri.
– De câte ori ai văzut Luna?
– Cu adevărat? De prea puține ori. N-am înțeles. Nici fildeș, nici piele, nici sânge, nici urletul lupului, nici vânătoare,  nici tendoane în tensiune precum corzile de pian. Și Luna vibrează mereu.
– A ce?
– Știu și eu? Te dezagregă într-un fel cum numai ea o poate face. Te risipești în tine însuți căci nimicnicie este tot ce ai ridicat cu lutul palmelor și sudoarea frunții. Ancestral, mitic, magic – bălării!
Discul alb, și-atât!
– Ești un castel zidit din fragmente mortuare de vise de supernovă…
– Iar castelele sub imperiul nopții nu străluesc, decad…
– Sub imperiul nopții castelele se întorc la miliardele de rupturi temporale care le-au zămislit.
– Stomacul…
– Ți-e ghem? (Râde)
– Mi-e…clepsidră. Cu derviși ce-și vânzolesc picioarele goale prin dune.

– Ana are mere?
-Și Luna are mere. Fragede și rotunde.
– Care parte a mărului l-o fi lovit pe Newton?
– Newton a văzut dincolo de măr. Nu l-a gustat însă niciodată.
– Legătura între lună și mere… (Confuz)
– Sunt diafane. Păstrează o promisiune sacră a unei inefabile germinări cosmice – un ceas biologic la nivel de Terra incomposita, desicând clipe precum vidul absoarbe esențe. Te speli de păcate în jocul de lumini, iar păcate îți faci căindu-te.
– Păcate? (râde neceremonios și incert)
– Conștiința nu este o porumbiță albă…
– Dar Luna, este ea oare albă?
– Nimic nu este alb. Totul e un gri mai mult sau mai puțin deschis. Universul nu cunoaște absolutism hexadecimal. Ai crede că în alb se regăsește totul, dar de fapt nu afli nimic. E un vid plăcut la atingere.
(Cu mirare) Nu la fel se spune și despre negru?
– Și negrul e tot un fel de gri, dec, prin extensie, un fel de alb. În fond absența totală sau lipsa totală nu prezintă nicio diferență.
– Viață sau Moarte?
– Nimic din acestea nu contează pentru lumina Lunii. Aduce și Viața și Moartea, împreună.
– M-am simțit…de dimensiuni microscopice, înțelegi?
Ești.
– Dar tu?
– A fi infinit sau inexistent rămâne o incertitudine la fel de valabilă. A înțepa Universul cu ace nu conduce la nimic suficient de productiv încât să înțelegem. Dar nu știm să iluminăm, doar să înțepăm momentan.
– Dacă înțepi Timpul, crezi că sângerează? (Cu ochii închiși) Cred că ar țipa și ar curge apă și sânge…
– Timpul curge în tine iar nu tu în el…
(Cu teamă) Și când ne umplem de timp?
– Ne revărsăm înapoi în timp până ce numai ce am fost la începuturi rămâne…

– Scopul acestei discuții a fost…?
– Nu poți pricepe. Nu încă.
– Să încerc mai mult?
– Din contră, încearcă mai puțin.
– Oare serenitatea și asceza merg mână-n mână? Și de ce nu am văzut până acum Luna?
– Oamenii au ochi să vadă dar nu știu a se zgâi.
– Este nepoliticos…
– Doar dacă ceea ce face subiectul „zgâielii” nu privește înapoi…
– Ca…un fel de oglindă ce îți reflectă spatele?
– Sau ochii întorși spre sine.
– În care nu se reflectă nici măcar razele-i proprii!
– Ai înțeles ceva nou în noaptea asta.

S-a scumpit kilu de neuroni…

Piețele de desfacere sunt ocupate cu incultură. Ieftină ca braga, repde și bună.
Sunt nenumărați bieți sclavi care trudesc de dimineața până seara în locuri gen biblioteci, săli de lectură, ateliere, camere obscure, aule și scene…
Într-o atmosferă plină de cărți, se chinuie aduși de spate, triști și nerfericiți datorită stigmei inteligenței să își cultive mai departe ogorul mental. Însămânțează mereu cuvinte, stropesc cu lacrimi și sânge și își încălzesc cu inimile recolta de neuroni nemodificată genetic.
Plâng bieții oameni și cântă precum cei amputați în sclavie:

„Plâng mereu neuronii, plânge materia cenușie
Căci seminția lor măiastră se stinge…
Plâng oamenii, sufletele dând pe dinafară
Mulți neuroni au fost puțini rămaseră.
În glia cârlionțată
Plantăm neuroni cu mâinile legate
De frică, de prostie, de moarte”

 

Neuronii sunt firavi din fire. Trebuie pliviți cu grijă, ca nu cumva cu buruienile să scoți și gândurile frumoase. Un neuron nu poate supraviețui fără căldură, gânduri frumoase și muzică. Neuronii sunt mari melomani. Îi încearcă un sentiment de dulceață interioară dacă le dai muzica de bună calitate. Se ofilesc altfel.
Le place să își înfigă dendritele adânc în vise și năzuințe imaginare, se hrănesc cu seva pasiunii arzătoare și înfloresc sub Sol mentalis invictus.
Cei mai norocoși dintre oameni au păduri întregi de neuroni, amplasți filotic între circumvoluționi, interconectați ritmic și aleator, mustind de idei care abia așteaptă să dea în pârg. Unele apar precum florile de cireș de mai, altele se ițesc timide și au nevoie de ani să fructifice: dulce și nutritiv, recompensa fiind pe măsura grijii grădinarului mental.
O adevărată artă, grădinăritul mental. Un fel de Zen dar în loc de Bonsai, linii și pietricele, sculptăm abstracțiuni ale unor idealuri cu aripi de fluturi și timp discret.
N-am înțeles mult timp de ce oamenii nu plantează direct idei și apoi să aștepte rezultate, un fel de copac cu bani gata să crească la cel mai mic imbold. Apoi am realizat că piața ideilor e suprasaturată de falsuri și reciclări, clișee și deghizări fantomatice ale unor umbre de năzuințe către gratificare imediată și acceptare într-o lume în care „grădinarii de vise” sunt tratați precum scursurile.
E o meserie înjositoare, să fii grădinar. Te murdărești în genunchi de umilință, coatele îți sunt tocite de bănci și birouri, fața arsă de soarele care îți generază o sete continuă, o insațietate auto-regenerativă căci dacă vei căuta s-o strângi, se va întinde până când îți revers-deșertifică întreg ținutul cerebral. Pribegind alene printre colinele ce abia așteaptă să îți înfigi plugul în brazdă, începi să te simți uimitor de solitar dar liber. Liber să edifici, să te așezi unde vrei și să te plimbi fără țintă. E Țara Minunilor și a Tuturor Posibilităților. Nu e democrată, nici socialistă, nu e nicicum. Nu e, de fapt.
Ultimele tehnologii vorbesc de transfer de neuroni precum plantarea de puieți. Speranță pentru cei adânciți în întuneric. Sunt atâția și atâția care ar vrea să devină grădinari de celule gliale, măcar, dar nimeni nu mai dă doi bani pe grădinarii de vise. Cum ar fi o lume în care tot ce își dorește fiecare este progresul neîntrerupt, neobosit și mereu cutezător. Total liber în a încerca în orice domeniu i se pare adecvat. În cât timp am călători între stele? Cât ne-am prelungi viața? Și-ar mai plânge mamele copiii răpiţi de cancer? Dar mamele care își îngroapă lacrimile și propriile suflete alături de fiii căzuți în războaie? Ar mai exista asemenea mame? Dar asemenea fii?
Posibilitățile cultivatorilor de neuroni sunt nelimitate. Dar nu mai au piețe de desfacere. Sunt ocupate cu incultură. Ieftină ca braga, repede și bună. Iar s-a scumpit kilul de neuroni…

Articol publicat și în Revista Manifest, Nr. 16, Februarie 2013:
http://www.revistamanifest.eu/2013/02/s-a-scumpit-kilu-de-neuroni/

A mental illness awareness project

This slideshow requires JavaScript.

Recently, one of my colleagues from Med School approached me and asked me if I wanted to help her with a charity project she was running: raising funds for a few orphans with certain disabilities. This center in our town is full of benevolent people but the funding (as with most of the things here) are very low and some of the proper medical equipment and staff but they do what they can for these poor souls.
As my friend was directing the mental illness department in the Med School’s society, I got the idea of illustrating this in a small staged photoshoot. What followed was an interesting experience, with all the models having no previous experience and improvising on the way. Enjoy!